luni, 16 februarie 2015

ASPĂZOIUL

Aspazia nu purta niciodată rochii, fuste, basmale, ci doar pantaloni, pălării ori căciuli bărbătești, avea un mers greoi, apăsat, ca de cioban și vocea răstită, bolovănoasă. Ar fi câștigat orice concurs la înjurat sau la fluierat cu degetele-n gură. Umbla toată ziua cu căruța cu cai și încărca sacii plini cu ușurința cu care alte femei împleteau colțuni la iglițe. Se simțea în largul ei în compania celorlalți căruțași, atât la lucru, cât și la cârciumă, singurul loc unde se spovedea și se împărtășea. Din această cauză, toată lumea în sat îi zicea Aspăzoiul, ceea ce nu părea să o deranjeze deloc.
În ciuda aparențelor, Aspăzoiul avea și ea un bărbat. Nu era cununată cu Ion Opalcă venit din Rediu, care ducea o viață discretă și rar era văzut în lume. Mulți oameni din sat nici nu știau cum arăta. Suplu, cu picioarele în X, el mergea precum manechinele pe podium, cu pași împleticiți și mișcări ale mâinilor foarte grațioase, parcă îndelung studiate, arborând mereu un zâmbet galeș, blajin, ce i se întipărise pe figură ca o mască. Aproape la orice întrebare răspundea etalând acel zâmbet, clipind des din genele lungi, răsucindu-și capul în stânga și în dreapta, încât fiecare înțelegea ce-i convenea din răspunsul său. Nu se prea știa care erau preocupările sau îndatoririle lui casnice, pentru că nu primea musafiri și nici nu făcea vizite.
Cu toate că nu era prea clar care din ei era bărbatul și care femeia, cei doi au avut un copil, pesemne născut de ea, de Aspăzoiul, dar să nu mă-ntrebați cu cine semăna și nici dacă era băiat sau fată, acesta prăpădindu-se la scurt timp după venirea sa pe lume.
Aspăzoiul a trăit mulți ani într-o armonie neafectată de nimeni și de nimic cu Ion Opalcă, căruia oamenii din sat îi ziceau simplu Nică, iar răutăcioșii începuseră să-l numească Nica sau Ninica. Ea își îndeplinea cu vrednicie îndatoririle de căruțaș, cosaș sau tăietor de lemne, iar el ținea casa curată și o aștepta cu mâncare caldă.
Pentru prima dată de când conviețuiau, cei doi au primit o invitație din partea unor rude apropiate de-ale ei să participe la nunta fiului lor. Această invitație a însemnat pentru Aspăzoiul o trezire dintr-o stare de lentoare, din rutina care-o făcuse până atunci să creadă că viața ei era cât se poate de firească, că nici nu ar fi putut trăi altfel sau că nu și-ar fi dorit altceva ori mai mult de atât. Abia atunci a realizat că nu fusese dusă la altar îmbrăcată în rochie de mireasă, nu se simțise importantă sau deosebită nici măcar o zi, că trăia cu Nică fără cununie și că-și petrecea mai multă vreme cu caii și căruța decât cu cel ce-i era concubin. Aproape că nici nu-și amintea în acel moment cum arăta la lumina zilei omul de lângă ea, ce pantaloni purta sau ce culoare aveau cămășile lui. Pleca dimineața în zori cu căruța la lucru și se întorcea seara târziu acasă, ocupându-se mai mult de cai decât de omul ei. Până și noaptea în pat simțea drâgâitul căruței cu roțile din lemn prinse în șină de fier și vorbea prin somn, zicând: „Prrr! Țuric! Dii, dalacii dracului!”.
Vestea că va lua parte la o nuntă a fost pentru ea ca ieșirea dintr-o pâclă deasă, ca o străluminare „pe drumul Damascului”. Neștiind când sau dacă se va ivi și o altă ocazie, și-a propus să nu se facă de rușine în fața satului, să strălucească la nuntă mai ceva ca mireasa. Poate că după acest eveniment, lumea își va schimba impresia despre ea și, în loc de Aspăzoiul, îi va zice cu respect, admirație și simpatie Aspăzica. Cum bani avea destui din munca ei, neavând în schimb timpul necesar sau tentația de a-i cheltui, s-a dus în ajunul nunții la Darabani, pentru a face cumpărăturile și pregătirile necesare. Și-a ales de la chiloți fini, sutien, ciorapi  din cei lungi, cu dungă la spate – lucruri pe care nu le mai purtase până atunci, doar auzise despre ele sau le văzuse la alte femei – până la o  rochie de stambă cu multe flori mașcate pe ea, pantofi de lac cu fundă și o poșetă. Tocmai se pregătea de întoarcere, dar s-a gândit că ar fi bine să-și pună și părul pe moațe la coafor. I-a povestit coafezei, care a privit-o ca pe-o ciudățenie, pentru ce se dichisea atâta. Încurajând-o, aceasta i-a spus că o femeie coafată, dar fără unghii și buze roșii ar arăta ca o nuntă fără lăutari.
Ardea de nerăbdare să ajungă acasă. Exact cum și-a dorit, Nică al ei nu era prin ogradă și nici în casa cea mare, unde a intrat pe furiș, să nu fie observată și a-nceput să-și lepede în grabă hainele care acum i se păreau oribile, respingătoare. Mai greu i-a fost să se echipeze cu cele noi, neobișnuite pentru ea. Când a fost gata și s-a privit în oglindă spre a vedea schimbarea la față, nu s-a mai recunoscut. Deși de obicei se ținea tare în orice situație, acum era cât pe ce să leșine. O treceau toți fiorii, inima îi bătea nebunește și cu cât se sucea și se răsucea mai mult în oglindă, parcă o lua cu amețeală și frisoane. Dintr-o dată, se vedea și se simțea ca o femeie adevărată sau ca un bărbat în urma unei operații de schimbare de sex. Cum a putut trăi până atunci într-o stare de apatie, de inconștiență sau de neglijență și indiferență totală față de propria persoană, asemenea unui animal de povară, resemnat în hamul sau în jugul său? O fi trecut destul timp de când stătea la oglindă, încercând să se obișnuiască cu noua ei înfățișare. Și-a revenit abia când a văzut în aceeași oglindă, în spatele ei chipul năuc, prostit, cu gura întredeschisă a lui Nică Opalcă. Radiind de fericire, Aspazia s-a întors pe vârfuri spre bărbatul ei și l-a întrebat cu o voce suavă, feminină:
- Ei, ce zici, îți place cum arăt?!
După ce și-a recăpătat graiul, silfidul Nică s-a repezit ca turbat la ea, i-a încleștat amândouă mâinile-n gât, strângând cu o putere nebănuită și a început să țipe pe un ton pițigăiat:
- Tu nu ești muierea mea! Arăți ca o stricată, ești Diavolul! Piei, Satano!
Simțind că se sufocă, Aspăzica i-a pus și ea mâna stângă în beregată, iar cu dreapta l-a înșfăcat de coaie, strângând cu toată forța ei de căruțaș. L-a ridicat apoi deasupra capului până-n tavan și l-a trântit de podea cu o bufnitură înfundată, stârnind colbul din covor. Nică a icnit scurt, s-a întins de trei ori ca râma, încercând fără succes să tragă aer în piept și a rămas inert, ca un sac cu cartofi, cu ochii bulbucați, gura deschisă și strâmbă. Pe limba care-i atârna sângele curgea ca pe jgheab. Zâmbetul galeș-blajin a dat bir cu fugiții, reușind să dispară pentru totdeauna, lăsând în urmă un rânjet hidos.
© Chitac Marcel, 2015


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu