ZABALOTNIC

Nu mai este nicio noutate pentru nimeni faptul că tătarii erau un neam nomad și războinic. Având aceste însușiri, ei nu se ocupau cu agricultura, doar popoarele sedentare făceau asta. De obicei, acești păgâni luptau de primăvara până toamna, iarna troienele mari și gerul fiind dușmani mai greu de învins decât populațiile pe care le cotropeau. Drept urmare, pe timpul iernii, tătarii hibernau, fiind în stare de veghe și având o poftă de mâncare greu de stăvilit,   spre deosebire de urșii care dorm în bârlog, sugându-și laba în timp ce visează de-ale gurii. Tătarii căpătaseră năravul de a se aproviziona cu rezerve alimentare în fiecare toamnă din Polonia sau din Moldova, dar nu mergând în piață și negociind prețul, ci jefuind satele de lângă granițele celor două state. Polonia era mai departe și mai bine apărată, așa că hoardele sălbatice preferau Moldova. Nu se mulțumeau doar să le golească sărmanilor răzeși hambarele de grâne și gospodăria de păsări și animale; îi omorau pe toți cei care nu fugeau la timp din calea lor și le dădeau foc la case.

Fiindcă în fiecare an se repeta această poveste, supraviețuitorii jafului nu se mai chinuiau să-și facă altă casă pricopsită, doar încropeau ceva modest, cu materiale ieftine, uneori mulțumindu-se și cu un bordei.

Din această cauză, în partea de nord-est a Moldovei și acum se mai găsesc case construite din chirpici sau din paiantă.

Cum tătarii se obișnuiseră să calce hotarele Moldovei trecând prin foc și sabie tot ce le stătea în cale, Ștefan cel Mare i-a chemat la sfat pe dregătorii săi, cerându-le părerea în ce fel să pună capăt acestei situații. Din adunare făceau parte: logofătul, vornicul, pârcălabul, vistierul, armașul, căminarul, vătaful, starostele, spătarul, hatmanul, postelnicul, medelnicerul, stolnicul, clucerul, comisul, ciohodarul și, bineînțeles, nu putea lipsi paharnicul. I s-a propus ca de la Nistru până la Cetatea de Scaun a Sucevei să fie înălțate niște movile de pământ, la distanță mare unele de altele, în așa fel încât, atunci când te urci pe o movilă să o poți vedea pe următoarea. În caz de invazie, oameni special instruiți în acest scop, aveau menirea să aprindă focuri pe acele movile, vestea năvălirii tătarilor putând ajunge foarte repede până la curtea domnească. Acest sistem de comunicare era strămoșul telegrafului de mai târziu sau al telefonului mobil de acum.

Îndată ce lucrarea a fost gata, domnitorul a plecat în inspecție, spre a se convinge că acele movile erau bine-făcute, iar aprinzătorii de focuri își cunoșteau îndatoririle. După ce a ajuns și la movila din Horodiștea – care se poate vedea și acum pe locul numit La Movilă – s-a îndreptat către următorul punct de observație care se afla în satul Mămăliga, peste Prut, luând-o prin pădurea Teioasa spre podul de trecere pe celălalt mal. Când alaiul domnesc mergea printre stejarii ce străjuiau drumul – patru din ei mai sunt și acum, pe jumătate uscați, cu scorburi adânci în trunchiurile cu diametrul de peste doi metri –, voievodul a hotărât să facă un popas împreună cu suita sa la umbra răcoroasă a falnicilor copaci.

Vestea că marele Ștefan a ajuns pe acele meleaguri s-a răspândit repede. Toată prostimea din împrejurimi a dat buluc. Cei mai mulți au venit din pură curiozitate să-l vadă cu ochii lor pe legendarul Domn în carne și oase. Alții însă, s-au prezentat cu jalba-n proțap, plângându-se ba de birurile multe și grele, ba de răutatea și cruzimea boierului sau a arnăuților lui, de sărăcia care bântuia ca o boală fără leac.

Din grupul de petiționari s-a desprins un țigan lingurar din Baranca (strămoșii romilor de acum se numeau pe atunci țigani).

Țiganul, pe care-l chema Zabalotnic, s-a apropiat fără sfiiciune de Ștefan și, după ce a făcut o plecăciune adâncă, zicând „Să trăiești Măria Ta, câte zile vei avea!”, a căzut în genunchi în fața sa și, în timp ce-i pupa poalele giubelei, a continuat: „Înălțimea Ta, Prealuminatule, mâncați-aș ciucurii ăștia din aur, am și eu o mare nevoie, o rugăminte la Măria Matale, iartă-mi îndrăzneala! Sunt sărac lipit pământului, dar sunt un om tare credincios, nu cerșesc, nu fur, trăiesc din ce am, cu frica lui Dumnezeu. Îmi place să merg la biserică, să mă rog, mă închin la icoane și țin toate rânduielile. Seara la culcare și dimineața, când mă scol, spun Tatăl nostru, numai că mă poticnesc de fiecare dată când ajung la Facă-se voia Ta!; întotdeauna uit că urmează aceste cuvinte. M-am gândit că, dacă Înălțimea Ta ar binevoi să se îndure de un suflet amărât, dar neprihănit și să-mi scrii cu mâna Ta cea domnească și plină de ghiuluri pe o bucată de pergament Facă-se voia Ta! și ți-ai pune semnătura și parafa dedesubt, atunci când m-aș încurca la rostit Tatăl nostru, m-aș uita la slovele Domniei Matale și mi-aș aminti pe loc ce urmează.”.

Măritul Ștefan a rămas întâi încruntat și puțin încurcat de cererea ciudată a acelui creștin, dar după ce s-a uitat la sfetnicii și boierii cu ranguri domnești din jurul lui, care păreau și mai năuci decât el, a început să râdă cu poftă – râs ce s-a transmis prin contaminare sau din supușenie și celorlalți –, a cerut o călimară și o pană de la cronicar și a îndeplinit voia sau dorința lui Zabalotnic, nedându-și seama atunci ce avea să urmeze.

Chiar de a doua zi, posesorul înscrisului domnesc a început să profite de prețiosul dar primit din mâna marelui Ștefan. S-a dus la cârciumă, a comandat tot ce i-a poftit inima și cât i-a încăput în burdihan, iar când i s-a cerut plata, a făcut un gest obscen – mai ales că abia se mai ținea pe picioare de beat ce era – și a scos din sân, în loc de parale, hrisovul pe care scria Facă-se voia Ta! Și la Căbiceni (Darabanii de azi), atunci când mergea la piață, la iarmaroc sau prin prăvălii, își umplea desaga cu de toate, după care le râdea în nas negustorilor, arătându-le cu aroganță și cu tupeu acel înscris. Obrăznicia lui nu mai avea margini, vorba aceea: „Dacă-i dai nas lui Ivan, el se urcă pe divan!”.

A mers până într-acolo acest Zabalotnic, încât fără pic de rușine le cerea femeilor măritate sau chiar fetelor mari favoruri necuviincioase și necuvenite, fandosindu-se cu răvașul scris de mâna voievodului. Toată suflarea din Baranca, Teioasa, Căbiceni și din satele învecinate ajunsese la capătul răbdării. Problema ar fi putut fi rezolvată pe plan local, rapid și eficient, dacă acel zapis cu bucluc n-ar fi avut semnătura și pecetea lui Ștefan cel Mare. 

În cele din urmă, bătrânii comunităților afectate de această pacoste au hotărât să trimită o delegație până la Cetatea de Scaun a Sucevei și să ceară domnitorului să pună capăt nenorocirii abătute asupra lor, care devenise mai cumplită chiar și decât năvălirea tătarilor.

P.S. Din păcate, sunt nevoit să întrerup aici povestirea, în urma presiunilor făcute de către un ONG asupra mea. Mi s-a adus la cunoștință că nu mai pot folosi niciun cuvânt sau expresie care derivă din „țigan”. Totodată, mi s-au prezentat dovezi precum că a fost schimbat titlul poemului lui Ion Budai-Deleanu din „Țiganiada” în „Romaniada”, în loc de țigănie se zice acum romanie, expresia a te îneca ca țiganul la mal a devenit a te îneca ca romul la mal (la mal, nu la Mall), iar mușchiul țigănesc are o nouă denumire, mușchi romanesc. Operei muzicale „Voievodul țiganilor” ori i se va schimba titlul în „Regele romilor”, ori, dacă nu, va fi interzisă.

Asta mă duce cu gândul la vorba lui Ianche – din piesa de teatru a lui Victor Ion Popa, „Tache, Ianche și Cadâr –, ca reacție la aflarea veștii că prietenul său și-a schimbat numele din Ițic în Ilie: „De parcă, dacă-i zici măgarului cal, nu tot măgar rămâne!”.

© Marcel Chitac, 2014

Mulțumiri pictorului și graficianului Valentin Tănase pentru lucrarea "Ștefan cel Mare în vizită la Horodiștea" pe care am reprodus-o aici.