La unele familii se aflau sub arme tatăl și fiul sau câte doi-trei frați în același timp. Nu de puține ori, în locul lor soseau acasă telegrame în chenar negru, prin care soțiile sau părinții celor plecați erau înștiințați că bravii ostași au căzut la datorie pentru patrie.
Ion Taraș și Adam Cotiugă s-au numărat printre „norocoșii” care s-au întors vii, dar mutilați; primului, schijele unui brand (aruncător de mine) îi retezaseră ambele picioare, iar celui de-al doilea îi fuseseră zdrobite brațele, când a vrut să arunce înapoi grenada ce-i căzuse în față.
Niciunul dintre ei nu mai era bun de muncă, ajungând o pacoste pe capul celorlalți membri ai familiilor lor. Nenorocirea i-a apropiat pe cei doi și, în scurt timp, au devenit prieteni de nedespărțit, încercând să se ajute între ei.
Pentru a-și putea folosi unul picioarele, iar celălalt brațele, Adam Cotiugă îl purta pe Ion Taraș într-un ham, ca un fel de rucsac, în spate. După o vreme, s-au obișnuit atât de mult cu această formă de „simbioză”, încât puteau face împreună orice muncă și se descurcau împreună ca un singur om normal.
Mai întâi, apariția celor doi prin sat era privită ca o ciudățenie, unii compătimindu-i, alții făcând glume deplasate pe seama lor. Mai târziu însă toți se obișnuiseră cu ei, ba chiar îi chemau să le dea de lucru: la tăiat lemne, la prășit, săpat sau cosit, mai ales că erau încă tineri și în putere.
Fiind mereu legați unul de celălalt sau doi într-unul, sătenilor le era greu sau li se părea nefiresc, atunci când li se adresau, să folosească două nume în același timp sau să-i strige pe rând.
De aceea, le ziceau la început fie Adamion, fie Ionadam, dar după ce unul mai hâtru a zis față de alții „Ia uite-i și pe altoiții ăștia doi!”, oamenii i-au numit „Altoi”, fără ca ei să se supere.
Treptat, compasiunea și stânjeneala celor din sat s-au transformat în admirație și respect față de Altoi, iar tandemul lor nu mai stârnea nedumerire, derută sau mirare decât străinilor.
După un an și ceva, „altoiții” s-au îngurluit cu o fată sărmană, rămasă singură pe lume, victimă colaterală a războiului, pripășită prin sat, venită nu se știe de pe unde. Grapina era numele orfanei ce se oferise să le gătească, să le spele și să deretice prin casă în schimbul unui adăpost și unui blid de mâncare.
Până la urmă, toată lumea s-a obișnuit și cu această situație, după ce a obosit clevetind.
Grapina a născut întâi un băiat, iar după doi ani încă unul, amândoi fiind cât se poate de normali, sănătoși și frumușei, atâta doar că nici ea, nici Adam Cotiugă și nici Ion Taraș nu știau cine era tatăl fiecăruia dintre cei doi prunci.
Pe părinții copiilor nu-i deranja și nu-i preocupa această dilemă, dar – cum se întâmplă întotdeauna – subiectul a dat iar apă la moară gurii satului. Admirația și respectul au fost înlocuite de aversiune și de ură fățișă. Unele muieri nu mai puteau pune geană pe geană noaptea, iar hoaștele de babe nu vedeau în cei doi schilozi decât întruchiparea Satanei și își făceau semnul crucii ocolindu-i sau întorcându-se cu spatele la ei, ori de câte ori îi întâlneau pe drum.
Bărbații, fiind mai toleranți sau crezându-se îndreptățiți să-și dea cu părerea, chiar și atunci când nu le-o cerea nimeni, s-au grăbit să se pronunțe cu privire la paternitatea vlăstarelor ieșite din Altoi, zicând că sunt niște „hibrizi”.
© Marcel Chitac, 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu