duminică, 4 decembrie 2011

A FI SAU A NU FI REVOLUŢIONAR CU SIMBRIE


Nu ştiu dacă acest subiect poate fi încadrat în domeniul istoriei, al politicii sau al moralei. Am evitat să-l abordez până acum, pentru a nu scormoni răni nevindecate încă sau a nu stârni polemici sterile.
Pe de altă parte, am văzut atâţia „eroi” în viaţă şi am auzit atâtea versiuni despre revoluţia din decembrie 1989, încât am un sentiment de lehamite şi prefer să devin amnezic faţă de acest eveniment, important şi benefic de altfel pentru naţia română, indiferent de contestaţiile, confuziile sau incertitudinile şi misterele care-l învăluie.
În după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989, după un scurt moment de luptă cu mine însumi, am intrat de bună-voie şi nesilit de nimeni în nucleul de oameni ce se coagula lângă „plăcinta” de beton din Piaţa Romană, conştient fiind că băieţii de la Securitate filmează, iar cei ce nu vor fi împuşcaţi de „hingheri” în noaptea ce urma vor fi identificaţi, arestaţi, interogaţi şi torturaţi după aceea.
Aşteptam de prea mult timp acel moment nesperat şi incredibil, încât nu mi-aş fi iertat-o niciodată dacă aş fi ales rolul de spectator la evenimente, ca mulţi alţii. Am fost şi pe 22 decembrie în Piaţa Palatului, numai că atunci deja se făcuse mobilizarea generală, chiar oamenii Securităţii scoteau clasa muncitoare din întreprinderi, dirijând-o spre acel loc şi dictându-i lozincile ce trebuiau strigate.
N-aş vrea să intru în prea multe detalii, pentru că deja s-au spus prea multe lucruri şi s-au aflat prea puţine adevăruri despre substratul evenimentelor.
Nu m-a obligat nimeni să mă alătur mulţimii protestatare, a fost opţiunea mea şi am făcut-o, fiindcă-mi doream din tot sufletul să scap de Ceauşescu şi de comunism, iar dorinţa mi s-a împlinit, drept pentru care, mă declar pe deplin mulţumit şi recompensat. Ba, mai mult de atât, am scăpat cu viaţă şi teafăr. Doar cei care-s acum cu ţărâna-n gură murind atunci merită titlul de eroi şi recunoştinţa veşnică a întregii naţiuni.
Nu m-am gândit nicio clipă – nici atunci şi nici după aceea – să cer sau să primesc diplome, certificate, medalii sau drepturi excepţionale pentru faptele mele.
Dacă sari în apă sau în foc să salvezi de la moarte pe cineva, nu-i ceri după aceea bani. Ar fi cel mai josnic gest. Mai bine stai şi te uiţi ca toţi ceilalţi sau îţi vezi de drum.
De aceea, nu-i înţeleg pe membrii asociaţiilor de revoluţionari care au pretins şi au obţinut nişte drepturi preferenţiale, privilegii sfidătoare, nu în comparaţie cu neparticipanţii sau cu populaţia pasivă din timpul desfăşurării evenimentelor, ci cu cei ce au fost trimişi cu forţa pe front, unde au luptat patru ani, iar unii au mai făcut şi încă vreo cinci ani de prizonierat prin Siberia.
Culmea ironiei sau a ridicolului este că după revoluţie s-a umplut ţara de „oraşe-martir” – deşi niciunul n-a avut soarta Hiroşimei – şi de asociaţii de revoluţionari care cer mereu drepturi şi recompense materiale. Dacă până şi-n Botoşani s-a înfiinţat o astfel de asociaţie, acolo unde nu s-a tras niciun glonţ, cel mult câteva aghioase şi unde s-a aflat abia după o vreme că „Ceauşescu nu mai e!”.
În timp ce revoluţionarii strigau în stradă „Jos comunismul!” şi „Jos Securitatea!”, comuniştii şi securiştii redactau Comunicatul din partea Frontului Salvării Naţionale (aceeaşi denumire a mai fost folosită şi în alte ţări unde au avut loc lovituri de stat!) şi îşi împărţeau funcţiile viitorului guvern şi averea ţării, ţinându-i pe ceilalţi cu botul la pământ cu simulatoare de arme de foc, zvonuri despre apa otrăvită, invazia teroriştilor etc. Foarte bine lucrat, elaborare impecabilă, profesionalism de înaltă clasă!
Acordarea de certificate de revoluţionar şi a drepturilor ce decurg de aici a fost de fapt preţul compromisului făcut de către cei care au preluat puterea atunci faţă de cei de care s-au folosit, drept recompensă.
Oarecum la fel a procedat şi Elţîn când a candidat la funcţia de preşedinte. Oligarhii ruşi de acum i-au propus atunci un târg: tu vrei puterea politică, noi o vrem pe cea financiară; fără o relaţie de „simbioză”, nu vei reuşi nici tu, nici noi.
Aşadar, sintagma „sărac şi cinstit” rostită cu mândrie de către un politician de la noi nu este credibilă în acest caz, la fel cum „şi cu sula-n… coastă şi cu sufletu-n rai” nu poate fi un deziderat pentru marii profitori ai revoluţiei române.
După toate astea, pentru ca cinismul şi ipocrizia să fie depline, a fost adoptat ca imn naţional „Deşteaptă-te române!”, care a rămas de această dată un fel de romanţă fără ecou, ca dovadă că sloganul dintr-o reclamă post-decembristă „Dormi liniştit, FNI te lucrează şi pe tine!” a acţionat ca un antidot la imn sau ca un somnifer, având un impact mult mai puternic asupra acestui popor brav şi eroic.

© Chitac Marcel 2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu