MĂMĂLIGA

Pentru cine se-ntreabă, pe bună dreptate, de ce în Moldova primează nume de familie precum Amarghioalei, Asandei, Asavetei, Amariei, Acatrinei, Ailoaiei, Amălăncei, Avadanei etc., explicația fenomenului este simplă: multe femei rămâneau vădane, victime colaterale ale războaielor sau ale conflictelor locale. Dintotdeauna, Moldova a fost scut în calea hoardelor năvălitorilor barbari veniți dinspre Răsărit. Cu cât creștea numărul copiilor orfani și al femeilor rămase fără bărbați, cu atât erau mai puțini soți și tați.

Datorită acestei stări de fapt, cea de-a șaptea poruncă din faimoasele Table ale lui Moise „Să nu preacurvești” avea un alt sens acolo și era foarte apreciată de unele creștine prin gradul de toleranță sau de îngăduință.

Revenind la această categorie de nume, o altă justificare este aceea că doar apartenența maternă era cunoscută și recunoscută. Deși frați, unii plozi erau blonzi cu ochi albaștri, alții mai tuciurii, cu pomeții lați și cu ochii oblici, aproape lipiți, ca la puii de mâță.

Chiar dacă mai rar, se întâmpla uneori să moară, înainte de vreme, femei tinere, mame ale mai multor copii – nu în războaie, ci din cauza bolilor, a ignoranței sau a lipsei asistenței medicale. Orfanii rămâneau astfel doar în grija taților, nevoiți să preia și atribuțiile mamelor.

Naghia s-a prăpădit repede pe vremea cotelor, care erau mai mari decât recoltele, după ce a mâncat mămăligă făcută din porumb mucegăit și s-a îmbolnăvit de pelagră. Penicilina nu apăruse încă, iar sărmana femeie i-a lăsat pe cei patru băieți pe capul bărbatului ei, Ioniță Roatăstrâmbă, să se descurce cum o putea. Cu toate că băieții erau deja mari, tatăl vădăoi nu conta prea mult pe sprijinul sau ajutorul lor la treburile casei. Decât să le explice de fiecare dată pe îndelete ce și cum trebuie făcut, mai bine se apuca el și ducea până la capăt acel lucru. Având atâtea probleme și griji, i se întâmpla de multe ori să înceapă să deretice ceva, după care îi venea în minte sau observa o altă treabă, ce aștepta de multă vreme să-i vină rândul și trecea de la una la alta fără a le izbăvi, vorba ceea: „Pornea cu graba și se-ntâlnea cu zăbava”.

Într-o seară, nemaiștiind ce să le pună pe masă băieților, s-a gândit să taie o găină din care să facă o oală cu zamă. Chiar în timp ce tăia gâtul condamnatei, a simțit că-l taie și pe el durerile facerii. A lăsat pasărea să se zbată, făcând salturi în aer, țâșnindu-i sângele din gâtul rămas fără cap și s-a așezat pe vine lângă gard. Naiba știe de unde a apărut tocmai atunci un câine în fugă, a înșfăcat gobaia decapitată și a dispărut cu ea la fel de fulgerător după cum venise. Dacă n-ar fi rămas la locul sacrificiului cuțitul plin de sânge și capul găinii care continua să deschidă ciocul și să clipească din ochi, ar fi putut crede că a avut o vedenie. De ciudă, a aruncat singurul organ rămas de la găină în direcția în care fugise javra și s-a dus să aprindă focul în plita de la focăriță, a pus ceaunul cu apă și un pic de sare în el pentru mămăligă, urmând să vadă ce a mai rămas de la ultima masă. Zărind donița, și-a amintit că trebuie mulsă vaca, dar n-a mai apucat să spună niciunuia dintre feciori să aibă grijă să pună în continuare hârcuri pe foc. Deși i se părea mai tot timpul că are casa și ograda pline de copii mereu flămânzi și miorlăiți, atunci când avea nevoie de ei, nu găsea niciunul, de parcă i-ar fi înghițit pământul, la fel de flămând și el.

Lui Sonel, băiatul cel mare, începuseră să-i cam ghiorăie mațele pe mai multe voci, creând o polifonie nu tocmai plăcută, îndemnându-l spre hornoaica din curte, să vadă ce se pregătește la masa de seară. În plită deja se stingea jarul, iar apa din ceaun era limpede și nu dădea semne că ar fi avut de gând să fiarbă. A pus o mână de sare în ceaun și un șomoiog de gunoaie în plită,  a suflat de câteva ori până a apărut din nou flacăra și s-a dus la treburile lui, cu toate că n-avea niciuna. Pe rând, au trecut pe la plită și ceilalți frați, împinși de același gol chinuitor și gălăgios din pântece.

De obicei, atunci când se pune de mămăligă, în apă se aruncă o linguriță de sare, iar pe deasupra se presară o mână de mălai, care se umflă precum laptele în momentul fierberii apei, semn că se poate începe adăugarea făinii de porumb și amestecatul cu culișărul.

Toți cei patru frați, care au dat târcoale ceaunului, văzând că apa este limpede ca în fântână, au fost convinși că lipsea sarea din conținut și fiecare a contribuit cu câte-o porție bună din acea substanță ieftină, dar fără de care nicio mâncare nu are gust. În cele din urmă, printr-o contribuție colectivă, mămăliga a căpătat consistența și forma finală și a fost răsturnată pe măsuța rotundă, joasă, cu trei picioare. Mirosul aburilor ei a adunat ca sunetul goarnei în armată cele cinci guri flămânde în jurul mesei. După prima îmbucătură, au rămas toți cu gurile căscate și cu ochii holbați, uitându-se unii la alții, nu din cauza fierbințelii mămăligii lipicioase, ci a gustului extrem de sărat. Foamea era mai mare decât exigențele sau rafinamentele culinare, așa că, în combinație cu borșul de sfeclă și cu corcosul făcut din buruieni fragede de primăvară sau cu chișleagul rece din oala de lut, au reușit să dea gata jumătate din mămăliga sărată ocnă.

Pe la miezul nopții, Ioniță Roatăstrâmbă visa că se află la Treuci și bea apă rece din izvor, dar cu cât bea mai mult, cu atât îi sporea setea, de parcă ar fi turnat gaz pe foc încercând să-l stingă. S-a trezit asudat, cu gâtlejul uscat și cu arsuri la stomac. A luat ceașca de pe masă și a bâjbâit pe întuneric în cele două căldări din tindă să ia apă. Pe rând, a băgat ceașca până la fundul lor, dar în afara unor sunete de tablă coclită, n-a obținut nimic. Gălețile erau goale, uscate pe dinăuntru. Revoltându-se, setea a devenit și mai chinuitoare.

- Sonel tată, zise el zgâlțâindu-l puternic de umăr pe feciorul cel mare, du-te dragule până la fântână, ia căldările și coromâsla și adu apă că mor de sete!

- Lasă-mă-n pace, mi-e somn, trimite-i pe ceilalți, ce, vrei să le fac eu pe toate?!

- Alisandre, îngeraș, iartă-mă că-ți stric somnul, dar în casă nu-i strop de apă și mi se usucă sufletul de sete. Adu-mi, rogu-te, măcar o căldărușă cu apă de la fântână…

În loc de răspuns, a primit doar un mârâit, după care mezinul Alisandru s-a întors pe partea cealaltă și și-a acoperit capul cu oghealul. Nici cu ceilalți doi n-a avut mai mult succes. Fără să mai stea pe gânduri, Ioniță Roatăstrâmbă a luat ceașca și, așa în izmene și desculț cum era, s-a dus până la fântâna aflată în afara satului, pe valea Ișnovățului, la vreo șapte sute de metri de casă. A băut apă pe săturate, părându-i-se mai bună ca niciodată, iar înainte de a pleca înapoi spre casă a sorbit mai mult cu de-a sila încă o ceașcă cu apă, pentru a fi sigur că nu va fi nevoit să mai facă în acea noapte un drum la fântână. S-a întors cu ceașca goală și s-a culcat la loc mulțumit. Abia a pus capul pe pernă, că Alisandru l-a întrebat:

- Tată, ai fost după apă? Dă-mi și mie să beau, te rog, că nu mai pot de sete după mămăliga aia sărată!

- Vreau și eu, tată, zise Sonel, ridicându-se în capul oaselor.

- Apă este la fântână, băieți, luați ceașca și duceți-vă să beți pe săturate, că așa am făcut și eu…

A doua zi dimineața, când Ioniță Roatăstrâmbă a zărit jumătatea de mămăligă rece rămasă nemâncată, s-a încruntat la ea înciudat, de parcă l-ar fi văzut pe cel ce venea să-i răscolească siacul, podul casei și zămnicul, pentru a-i lua cotele obligatorii, și a început să dea mărunt din buze. Primul impuls a fost să ia mămăliga și s-o azvârle cât colo, la Samca, așa cum făcuse cu capul găinii tăiate, furată de câine. Dar n-ar fi fost păcat să o arunce? Cât a muncit el de la arat și semănat, prășit de două ori, cules, cărat acasă, desfăcat, apoi bătut știuleții cu îmblăciul, dus grăunțele la moară până să ajungă făină în ceaun… Dacă n-ar fi știut cât de sărată era, ar fi mâncat din ea și acum. Mai bine s-o dea la găini decât să facă risipă!

Pe timpul zilei și-a luat băieții și s-a dus la prășit la Optprăjini.

Intrând seara în ogradă, cu gândul la o altă mămăligă în care nu va mai pune strop de sare, nu i-a venit să-și creadă ochilor: peste tot erau numai găini moarte, cu picioarele în sus și cu ciocurile căscate, cu ochii încremeniți exprimând nedumerire, de parcă și-ar fi dat sufletele întrebându-se cu ce au greșit ele pe lumea asta, de au avut parte de o moarte atât de cumplită.

© Chitac Marcel, 2015