vineri, 21 septembrie 2012
DOPUL
Din echipa în care lucram la pictura bisericii mai făceau parte „Moşu'” – care era pictorul autorizat, titularul lucrării – nepotul acestuia, „Felie”, elev la liceul de arte plastice şi un coleg de-al meu de facultate, cu doi ani mai mare decât mine.
Cu noi, cei doi studenţi, Moşu’ se purta civilizat şi ne plătea pentru ceea ce făceam cu cât credea el de cuviinţă, însă faţă de nepot avea o atitudine diferită.
Înainte de toate, i-a dat cu mare generozitate patru porecle: Felie, Muşama, Tămâie şi Alifie, cea mai uzitată fiind prima. Pentru mine nu era prea clar la început dacă acestea erau forme de alint sau de batjocură faţă de „protejatul” lui.
Felie devenise pentru unchiul său un fel de băiat de prăvălie sau fecior în casă, bun la toate, fiind folosit şi la alte munci, pe lângă pictura bisericească, mai ales la el acasă, fiindcă Moşu’ era văduv. Cu toate acestea, Felie nu-şi primea niciodată plata pentru contribuţia sa la pictură. Ba, la drept vorbind, a fost odată o excepţie când, într-un moment de exces de generozitate sau de bunăvoinţă, unchiul i-a oferit nepotului său două sute de lei cu recomandarea să-i cheltuiască chibzuit, cu folos. Asta a fost toată plata lui pentru o perioadă de trei-patru ani de muncă. În schimb, primea promisiuni şi încurajări că va fi ajutat ori de câte ori va fi nevoie pentru a reuşi în carieră şi în viaţă, în general.
Faţă de acest tratament discriminatoriu, nici nepotul nu-i rămânea dator unchiului său. În discuţiile cu mine şi cu colegul de facultate îi zicea Moşu’ şi i-a găsit şi el o poreclă: „Cărăbuş”. De asemenea, nu scăpa nicio ocazie să-l ironizeze, să-l persifleze, fără a întrece totuşi măsura, ca să nu-l enerveze prea tare.
Moşu’ avea pe atunci vreo şaizeci de ani, era scund ca statură, dar bine legat, îndesat şi purta în timpul lucrului un halat, care fusese cândva, demult, maro, însă acum era greu să-i defineşti culoarea: semăna pe departe cu nuanţele unui peşte afumat, dar pentru a nu greşi, puteai spune mai degrabă că avea o culoare fără nume. De pe cap nu-i lipsea niciodată un basc bleumarin cu un moţ în vârf, ce semăna cu un sfârc de pe burta unei scroafe, aşa cum se purta pe atunci, numai că, în cazul bascului, mai distingeai vag urmele culorii originare.
- Unchiule, ce-a păţit bascul dumitale, de ce este crăpat la spate? – îl întrebă într-o zi Felie, într-un moment de pauză.
Într-adevăr, bascul Moşului avea o tăietură, o despicătură, ca o coadă de rândunică.
- Eu l-am tăiat cu foarfecele, pentru că nu-mi mai intra pe cap. Nu înţeleg ce s-a întâmplat, doar îl port de atâţia ani şi, dintr-o dată, am observat că nu-mi mai vine. Poate că mi-o fi crescut capul, a spus Moşu’ pe un ton foarte serios şi părea că nu glumeşte.
- Am citit şi eu, nu demult, într-o revistă, „Ştiinţă şi tehnică” despre acest fenomen – completă nepotul; spunea acolo că, aşa cum celor care practică culturismul li se dezvoltă masa musculară, celor care gândesc prea mult continuă să le crească creierul, indiferent de vârstă, şi, dacă n-ar creşte şi ambalajul, adică, mai ştiinţific, cutia craniană, probabil că aceasta s-ar fisura sau chiar ar exploda…
- Vezi să nu-ţi bubuie ţie mintea de la atâta prostie, măi Felie – a replicat Moşu’, dându-şi seama că este luat peste picior de mucosul de nepot. În cazul tău, s-ar putea să facă implozie din cauza vidului din ţeastă, ca la găurile negre, dacă tot îţi plac explicaţiile ştiinţifice – adăugă Cărăbuş cu năduf.
La pictarea scenei cu „Izgonirea din Rai”, lui Felie i-a revenit sarcina de a ilustra fauna şi flora specifice Grădinii Edenului: tot felul de plante, dar mai ales diferite animale, păsări, peşti şi chiar insecte, ca pe Arca lui Noe de mai târziu. Din dorinţa de a prezenta cât mai complet acest ecosistem, ucenicul a pictat şi un cărăbuş ce ţinea în „mâna” stângă paleta cu culori, iar în cea dreaptă, o pensulă. Noroc că unchiul său n-a băgat de seamă acest detaliu, dar chiar dacă l-ar fi observat, n-avea de unde să ştie că acel gândac îl reprezenta pe el.
În zilele când erau sărbători importante, sărbători prăznicare, nu lucram la pictură să nu deranjăm slujba şi să nu-i ofensăm pe drept-credincioşi. Aceste zile de pauză, de relaxare erau bine-venite şi pentru noi.
Era prăznuirea „Schimbării la faţă”.
Dacă de obicei Moşu’ îşi făcea siesta câte două-trei ore după fiecare masă de prânz, acum, fiind sărbătoare, avea timp nelimitat la dispoziţie pentru acest tabiet. A luat ţolul – pe care-l foloseam la pictat cupola sau tavanul de sub cafas, aşezându-ne pe spate pe el – şi l-a întins într-un loc umbros pe iarbă, sub un măr, spre a trage un pui de somn.
Peste câteva ceasuri, Felie intră ca o furtună în camera unde leneveam împreună cu celălalt coleg şi zice foarte agitat:
- Fraţilor, veniţi repede afară, să vedeţi ceva! Cred că s-a produs un miracol…
- Ce miracol visezi, Muşama? Poate ai băut uleiul din candelă şi acum ai vedenii – i-am răspuns eu impasibil, ştiindu-l mereu pus pe şotii.
- Nu glumesc, de data asta vorbesc serios, ieşiţi să vă convingeţi cu ochii voştri!
Bănuind că merită efortul, am dat curs invitaţiei. Moşu’ tocmai se sculase şi mergea prin curte cu paşi şovăitori, de parcă n-ar fi fost mersul lui, târând după el ţolul, pe care-l ţinea de un capăt, dând de înţeles că se afla în starea aceea de tranziţie dintre somn şi veghe. Jumătate de faţă o avea colorată cu roşu englez şi ar fi semănat cu un indian din America, dacă ar fi avut şi câteva pene înfipte în basc.
Nepotul l-a întâmpinat cu un zâmbet abia ţinut în frâu, pentru a nu izbucni în hohote de râs şi i-a spus:
- Unchiule, nu degeaba ai pictat atâtea biserici până acum, i-ai devenit drag Domnului, eşti un om ales, însemnat şi la propriu, şi la figurat, dar în primul rând, însemnat la propriu. Uite, minunea schimbării la faţă s-a pogorât şi asupra dumitale, tocmai în ziua serbării ei…
Moşu’ s-a uitat pieziş la el – oricum nu părea a fi într-o dispoziţie prea bună, se trezise cu faţa la ţol – sictirindu-l:
- Ce tot baţi câmpii, Felie, nu-ţi prieşte statul degeaba?! Ia vezi să nu te altoiesc, de o să-ţi iasă toate minunile din capul ăla sec!
Până să termine Moşu’ suduielile, Felie i-a şi adus o oglindă din cameră. Bineînţeles, varianta cu miracolul n-a fost acceptată şi nici că vopseaua ar fi ajuns în mod accidental pe ţol. Suspectul principal sau mai bine zis unic autor al acestui act premeditat şi rău-voitor nu putea fi nimeni altul decât propriul său nepot.
Într-unul din buzunarele halatului descris puţin mai înainte se aflau tot timpul bucăţi de sfoară de lungimi şi grosimi diferite, resturi de sârmă, cuie, piuliţe – toate acestea fiind găsite de-a lungul timpului prin biserică sau în curtea acesteia, iar în celălalt buzunar erau dopuri din plastic care se foloseau la îmbutelierea sticlelor de un litru sau de jumătate din anii ’70.
Este greu de ghicit la ce-i trebuiau Moşului acele materiale – tratate de majoritatea oamenilor drept gunoaie fără valoare – dar, de vreme ce le colecţiona cu atâta râvnă şi le păstra cu grijă, înseamnă că lui îi erau foarte utile.
Într-o zi, spre sfârşitul verii, stăteam toţi trei ucenicii tolăniţi pe iarbă, în faţa bisericii, pentru a ne vedea şi pe noi soarele, mai tot timpul petrecându-l pe schelă, la lumina becurilor puternice, încât nici nu mai ştiam când era zi sau noapte. Din această cauză, aveam pielea nefiresc de albă, ca un cur de babă.
Moşu’ rămăsese să termine de poleit o aureolă de sfânt. Era mai încet la lucru, datorită vârstei; în schimb, experienţa îşi spunea întotdeauna cuvântul. Liniştea specifică locului unde ne aflam a fost spartă brusc de un trosnet puternic, urmat imediat de o bufnitură înfundată. Am sărit ca arşi de la locurile noastre de trândăveală şi am dat buzna în biserică, să vedem ce s-a întâmplat.
Temerile noastre s-au adeverit din păcate: călcând pe o scândură de pe schelă care fusese mai putredă sau mai prost fixată, Moşu’ căzuse de la vreo cinci metri înălţime şi zăcea nemişcat pe pardoseala dură din mozaic, cu faţa în jos, capul întors pe o parte şi bascul alături, iar din nas sau din gură îi curgea sânge; la fel şi din urechea dreaptă se ivise un firicel roşu ce-şi croia loc la vale.
- Unchiule, ce-ai păţit, cum te simţi, dacă mă auzi, stai aşa nemişcat că mă duc să chem ajutoare, să caut un doctor, salvarea… – îi spunea Felie mai mult plângând, după ce a îngenuncheat lângă el, pipăindu-l cu grijă fără a-i schimba poziţia, de teamă să nu fi avut vreo fractură de coloană.
În starea de şoc în care ne aflam cu toţii, eram aproape paralizaţi de emoţie, nu ştiam cum să reacţionăm pentru a-i veni în ajutor, mai ales că nu era clar dacă mai trăieşte sau a murit.
Tocmai când nepotul se pregătea să se ridice şi s-o zbughească la fugă, afară, în căutarea ajutoarelor promise, Moşu’ a deschis un ochi, apoi şi pe celălalt şi, după multe sforţări, a întins braţul şi degetul arătător, încercând să spună ceva. În cele din urmă, a rostit: „Do… do-pul… dopul, Felie…”.
Deşi ceea ce spunea n-avea nicio noimă, în clipa aceea ni s-a luat o piatră de pe inimă, iar disperarea şi deruta ce ne copleşeau s-au transformat dintr-o dată într-o bucurie aproape isterică, acele cuvinte bolborosite echivalând cu primele scâncete sau orăcăieli ale fătului atunci când iese din mă-sa şi începe să respire pentru întâia oară, semn că este viu şi sănătos.
- Ce dop, unchiule, despre ce dop vorbeşti… nu te agita, stai liniştit până chem un medic!
- Felie, dă-mi te rog dopul ăla de acolo de jos… cred că mi-a căzut mie din buzunar…
Dopul a trecut de la unul la altul, fiecare l-a studiat cu atenţie ca să vadă ce era cu el, ce calităţi sau însuşiri deosebite avea. Ce-i drept, arăta perfect, nu prezenta niciun defect, nicio deformare, în ciuda căderii de la înălţime, dar nu era decât un dop de plastic şi nimic mai mult.
Când a ajuns în sfârşit în palma Moşului, acesta a închis pumnul, strângându-l cu putere; faţa inexpresivă şi imobilă de până atunci, ca de mort, i s-a luminat într-un zâmbet larg, iar ochii au început să-i sclipească de fericire, asemenea celor ai unui copil ce-şi recuperează jucăria pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna.
A doua zi, Moşu’ era ca nou. Din când în când, băga mâna în buzunarul halatului şi îşi verifica preţioasa colecţie de dopuri din plastic, din care nu lipsea nicio piesă.
© Marcel Chitac 2012
joi, 13 septembrie 2012
TINEREŢE, HAINE GRELE…
„Liceu, cimitir al tinereţii mele
Pedanţi profesori, examene grele…”
G. Bacovia
La Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Iaşi am fost elev intern, ceea ce însemna că şcoala unde învăţam îmi era şi casă, profesorii şi pedagogii ţineau loc de părinţi, iar colegii – tovarăşi de captivitate şi de suferinţă – mi-au devenit în scurt timp fraţi.
În fiecare zi, de luni până sâmbătă inclusiv, orele de clasă cu profesorii începeau de la opt până la paisprezece, după gimnastica de înviorare şi micul dejun. Perioada orelor de curs cuprindea şi materii teoretice, şi studii de atelier, de specialitate: desen, crochiuri, pictură, compoziţie, modelaj etc. După masa de prânz, la cantina internatului – unde intram încolonaţi în şir indian – mergeam cu toţii în sala de clasă sau în atelierele de specialitate şi începeam pregătirea temelor pentru „acasă”, conform orarului din ziua următoare, sub supravegherea unui elev dintr-o clasă superioară (care trebuia să menţină liniştea şi disciplina) până seara la orele douăzeci, când venea pedagogul să ne conducă la dormitoarele, ce erau încuiate în timpul zilei.
N-am înţeles nici atunci şi nu realizez nici acum de ce acelui individ i se zicea pedagog, când mai corectă ar fi fost denumirea de gardian. Ceea ce făcea el n-avea nimic în comun cu pedagogia: dimineaţa dădea deşteptarea bătând cu maldărul de chei în uşă, în timp ce striga: „Băiete, băiete… Hei, leule… Scularea!”, iar seara descuia dormitoarele căminului, precum Apostolul Petru porţile Raiului. Uneori, completa câte un bilet de ieşire în oraş, după ce se lăsa convins că exista un motiv foarte întemeiat din partea elevului pentru solicitarea sa, iar în timpul mesei de prânz împărţea scrisorile primite de elevi de acasă. Cam la asta se reducea activitatea lui „pedagogică”. De mulţi ani se pricopsise cu porecla „Mau”, iar acest nume ciudat, însoţit de mutra lui văzută din profil apărea pe toate zidurile şi gardurile, ba chiar şi pe pereţi de stâncă, pe unde trecuse vreun elev intern de la „Octav Băncilă”.
Porecla uneia din pedagogele care le „păstorea” pe fete, colegele noastre, era „Crow”, iar a celeilalte „Cow”. Dacă primul etimon englezesc înseamnă „Cioara”, iar al doilea „Vaca”, n-am aflat niciodată semnificaţia sau etimologia lui „Mau”. Oricum, acest nume i se potrivea ca un calapod ori ca o mănuşă, într-atât de mult ne obişnuisem noi cu el. Când auzeam „Mau”, îi şi vedeam figura pedagogului, iar când îl zăream, îmi apărea în minte cuvântul „Mau”. Reflex condiţionat se numeşte asta în psihologie. Chiar şi acum i-aş putea desena portretul din memorie numai la auzul numelui.
În orele de după-amiază, când ne pregăteam temele pentru a doua zi, portretul pedagogului era nelipsit de pe tablă. De cum intra în clasă, el se uita cu coada ochiului într-acolo, după care, se ducea la un elev ce i se părea mai docil şi îi şoptea la ureche: „Băiete, băiete, du-te şi şterge porcăria aia de pe tablă!”. Întotdeauna se bâlbâia sau repeta unele cuvinte când se enerva, spre deliciul nostru.
Mă simt dator atât faţă de acest personaj, cât şi faţă de cititori să-i fac un portret, un „crochiu” literar de această dată.
Individul avea cam treizeci şi cinci de ani, deşi atunci îmi părea mai în vârstă; era înalt, brunet, ciolănos, cu o alură cabalină, umbla îmbrăcat într-un costum negru ca de cioclu şi era uşor adus de spate datorită posturii pe care o lua când îl saluta pe director.
Fruntea era îngustă, nasul frânt de la mijloc ca la boxeri, bărbia proeminentă, despicată de o cută, maxilarul puternic, ochii duşi în fundul capului – atunci când îi ţinea închişi, orbitele păreau nelocuite. Avea sprâncenele stufoase, profilele zigomatice accentuate, buza de jos mult ieşită în afară, ca un jgheab de streaşină. Când râdea, i se vedeau toţi dinţii mari, puternici, până la baza gingiilor. Din această cauză, uneori se chinuia să-şi ţină buzele lipite în timp ce râdea, ceea ce-i transforma faţa într-o expresie foarte caraghioasă, ca o grimasă, de parcă ar fi fost în pericol să se scape pe el.
Părul negru ca pana corbului era tuns scurt la spate, ceea ce-i făcea craniul lipsit de volum, la acelaşi nivel în plan vertical cu gâtul, iar în faţă purta un breton orientat spre stânga, care-i acoperea fruntea; din trei în trei minute îl pipăia cu mâna, pentru a se convinge că mai era la locul lui şi că nu l-a pierdut. Înainte de a vorbi, îşi trăgea umerii înapoi de trei ori şi tot de atâtea ori îşi întindea gâtul înainte. În linii mari, cam acesta era „Mau”.
De obicei, cina era foarte frugală şi, ţinând cont de faptul că depuneam un efort intelectual intens, iar la acea vârstă eram în creştere, seara la culcare nu puteam adormi, în ciuda oboselii, pentru că ne ghiorăiau maţele de foame. „Nocte cena brevis est” zice un proverb latin, numai că, în cazul nostru, cina era prea „brevis” (uşoară). Când mergeam în vacanţe la ţară, ai mei se speriau de felul în care arătam, ca un schelet ambulant – parcă scăpasem de la Auschwitz –şi mă puneau la cură de îngrăşare.
Mai târziu, am aflat că, după câţiva ani, bucătarul şef de la cantina internatului a fost dat afară, pentru că i-au găsit la un control la poartă – în urma unor reclamaţii probabil – pantalonii bufanţi plini cu salamuri şi alte merinde. Sunt convins că toţi cei ce lucrau la magazia de alimente şi la bucătărie furau. Culmea era că nici directorul, nici profesorii sau pedagogii nu ştiau nimic sau nu-i interesa ce se întâmpla în această privinţă.
Pe timpul iernii, caloriferele din dormitor erau ca nişte frigidere – or fi fost înfundate, pentru că centrala termică funcţiona totuşi – iar gheaţa cu toată bogăţia ei de flori şi frunze de pe geamurile ferestrelor avea grosimea de două degete. Reacţia profesorilor – care veneau în inspecţie când erau de serviciu – în faţa acelei situaţii intolerabile, era exact ca în povestea lui Creangă cu drobul de sare de pe sobă: ne compătimeau şi ne încurajau, spunându-ne că toate au un sfârşit, inclusiv iarna.
Soluţia era să ne culcăm câte doi într-un pat – care era încovoiat ca o covată după atâţia ani de suferinţă – pentru a ne putea înveli cu patru pături în loc de două, cu toate că diferenţa nu era prea mare; dată fiind uzura lor avansată, prin ele se vedea lumina ca prin strecurătorile de brânză. Cine se încăpăţâna să doarmă singur în pat trebuia să se învelească cu o altă saltea, de sub care ieşea dimineaţa aplatizat, ca de sub compresor.
Viaţa la internat era ca la cazarmă, nu părăseai incinta când voiai, nu puteai ieşi în oraş decât cu bilet de voie de la pedagog, iar pentru a beneficia de acest privilegiu trebuia să ai unul din aceste două motive: ori primeai prin poştă bani sau colet cu mâncare de acasă, ori veneau părinţii în vizită. Justificarea că vrei să te plimbi prin Copou sau să vezi un film în oraş era considerată o obrăznicie sau un motiv de enervare pentru pedagog.
Prin clasa a unsprezecea o colegă a leşinat din cauza surmenajului şi a subnutriţiei, n-a mai rezistat acestui regim „concentraţionar” şi atunci conducerea liceului a luat hotărârea ca cei care eram „deţinuţi” la internatul liceului să beneficiem de o oră de somn după masa de prânz. Nu cred că există vreun individ pe lumea asta care să adoarmă în clipa în care pune capul pe pernă ca să se trezească peste o oră. „Mau” venea şi bătea cu snopul de chei în uşă sau trăgea pătura de pe tine când abia aţipeai. În loc de refacere şi relaxare te pricopseai cu un stres suplimentar. Oricum, povestea asta n-a durat prea mult, tocmai din lipsă de eficienţă.
Când ni se aducea gustarea de la ora unsprezece, cei care ajungeau primii la ghişeu luau tava cu feliile de pâine unse cu gem, fugeau cu ea şi se ascundeau în spatele centralei termice, unde mâncau tot.
Nu pot spune că regimul de viaţă din liceu – mă refer doar la elevii care trăiau la internat şi erau copii sărmani de la ţară – ar fi fost similar cu cel din şcolile din Anglia perioadei victoriene, dar nici prea aproape de normalitate nu mi se părea.
Ca să vă daţi seama de eforturile pe care le făceau colegii de la muzică, cei care studiau vioara sau viola aveau pe obrazul stâng, în dreptul mandibulei, o bătătură imensă, ca o pecingine, de la ţinutul instrumentului în orele zilnice de exersare. N-am văzut asemenea bătături nici în palmele celor care sapă şanţuri.
Ştiind că dintr-o promoţie a liceului nostru doar unul sau cel mult doi candidaţi reuşeau să fie admişi de prima dată la facultate (erau doar două institute de arte plastice în toată ţara şi cam şapte locuri la câte o secţie), în clasa a douăsprezecea, în timpul vacanţei de primăvară, eu împreună cu câţiva colegi interni am luat hotărârea să rămânem la liceu pentru a ne pregăti intens în vederea examenului de admitere.
Pozam fiecare prin rotaţie şi făceam crochiuri, studii de desen şi pictură. În vacanţă, cantina internatului nu funcţiona, aşa că trebuia să ne descurcăm pe cont propriu cu mâncarea. În acelaşi interval era şi Paştele şi cu toţii am primit colete cu mâncare de acasă, ce conţineau şi bucate tradiţionale acestei sărbători.
Spre sfârşitul perioadei se epuizaseră şi rezervele de alimente, şi banii, încât ajunsesem să mâncăm slănină afumată cu usturoi şi cozonac în loc de pâine. Pentru a ieşi din impas, am adunat toate sticlele şi borcanele goale găsite în perimetrul liceului şi l-am trimis pe un coleg să le vândă şi să ne cumpere ceva de mâncare.
În loc de alimente, drăguţul de coleg a venit cu un buchet imens de flori, propunându-ne să-l folosim într-o natură statică pentru un studiu de culoare. Bietul de el a fost la un pas să fie linşat.
Culmea este că, în ciuda privaţiunilor şi mizeriilor îndurate în liceu la acea vârstă crudă şi inocentă, am cele mai frumoase amintiri ale vieţii de până acum. Pentru colegii externi, care erau din Iaşi şi beneficiau de confortul şi răsfăţul de acasă, viaţa a fost mai anostă, iar amintirile de atunci sunt mai sărace. De multe ori, chiar întâmplările dezagreabile, traiul chinuit, lipsurile, frustrările din copilărie, adolescenţă sau tinereţe se transformă odată cu trecerea timpului în amintiri plăcute, pline de nostalgie sau chiar amuzante.
Cei de la internat formam o mare familie şi eram mai mult decât colegi, ne simţeam ca nişte adevăraţi fraţi. De cele mai multe ori, pedagogul, profesorii sau ceilalţi colegi deveneau ţinta ironiilor şi distracţiei fiecăruia dintre noi; lor le desenam pe tablă portrete caricaturale, le dădeam porecle sau le compuneam scurte poezii, în genul epigramelor. Cu toate acestea, nu era lipsa de disciplină, de respect faţă de profesori sau lipsa de interes şi de consideraţie faţă de învăţătură ca în şcolile de azi.
Fiind un liceu de specialitate, de artă, exista în fiecare dintre noi dorinţa de a se pregăti cât mai bine, era o competiţie stimulativă, mai trăgeam cu coada ochiului la ce făceau elevii mai mari şi învăţam şi de la ei, nu numai de la profesori.
Pe de altă parte, în acest domeniu, este o concurenţă permanentă şi voinţa de autoperfecţionare continuă, precum şi plăcerea de a face ceea ce faci. Nu numai disciplinele de specialitate, dar şi cele teoretice îmi stârneau curiozitatea şi setea de cunoaştere, îmi deschideau nişte lumi necunoscute mie până atunci şi învăţam cu plăcere la toate, deşi nu eram „tocilar” sau de nota zece pe linie. Încă mai ţin minte unele formule sau teorii, teoreme din matematică, fizică, chimie sau versuri ale poeţilor români şi mă descurc la nevoie într-o conversaţie în limba rusă sau în franceză.
Probabil că liceul şi şcoala în general m-au marcat profund. Şi acum mă mai visez câteodată elev – ce-i drept, în ultimul an – şi am sentimentul că sunt în această postură de o viaţă: pe de o parte mă bucur că în sfârşit termin şcoala, iar pe de altă parte mă întristez la gândul că voi părăsi definitiv acel loc – cu cantina, dormitorul comun, Mau, Crow şi Cow – ce devenise între timp a doua mea casă şi mă voi despărţi pentru totdeauna de colegii care-mi erau ca fraţii.
© Chitac Marcel 2012
Pedanţi profesori, examene grele…”
G. Bacovia
În fiecare zi, de luni până sâmbătă inclusiv, orele de clasă cu profesorii începeau de la opt până la paisprezece, după gimnastica de înviorare şi micul dejun. Perioada orelor de curs cuprindea şi materii teoretice, şi studii de atelier, de specialitate: desen, crochiuri, pictură, compoziţie, modelaj etc. După masa de prânz, la cantina internatului – unde intram încolonaţi în şir indian – mergeam cu toţii în sala de clasă sau în atelierele de specialitate şi începeam pregătirea temelor pentru „acasă”, conform orarului din ziua următoare, sub supravegherea unui elev dintr-o clasă superioară (care trebuia să menţină liniştea şi disciplina) până seara la orele douăzeci, când venea pedagogul să ne conducă la dormitoarele, ce erau încuiate în timpul zilei.
N-am înţeles nici atunci şi nu realizez nici acum de ce acelui individ i se zicea pedagog, când mai corectă ar fi fost denumirea de gardian. Ceea ce făcea el n-avea nimic în comun cu pedagogia: dimineaţa dădea deşteptarea bătând cu maldărul de chei în uşă, în timp ce striga: „Băiete, băiete… Hei, leule… Scularea!”, iar seara descuia dormitoarele căminului, precum Apostolul Petru porţile Raiului. Uneori, completa câte un bilet de ieşire în oraş, după ce se lăsa convins că exista un motiv foarte întemeiat din partea elevului pentru solicitarea sa, iar în timpul mesei de prânz împărţea scrisorile primite de elevi de acasă. Cam la asta se reducea activitatea lui „pedagogică”. De mulţi ani se pricopsise cu porecla „Mau”, iar acest nume ciudat, însoţit de mutra lui văzută din profil apărea pe toate zidurile şi gardurile, ba chiar şi pe pereţi de stâncă, pe unde trecuse vreun elev intern de la „Octav Băncilă”.
Porecla uneia din pedagogele care le „păstorea” pe fete, colegele noastre, era „Crow”, iar a celeilalte „Cow”. Dacă primul etimon englezesc înseamnă „Cioara”, iar al doilea „Vaca”, n-am aflat niciodată semnificaţia sau etimologia lui „Mau”. Oricum, acest nume i se potrivea ca un calapod ori ca o mănuşă, într-atât de mult ne obişnuisem noi cu el. Când auzeam „Mau”, îi şi vedeam figura pedagogului, iar când îl zăream, îmi apărea în minte cuvântul „Mau”. Reflex condiţionat se numeşte asta în psihologie. Chiar şi acum i-aş putea desena portretul din memorie numai la auzul numelui.
În orele de după-amiază, când ne pregăteam temele pentru a doua zi, portretul pedagogului era nelipsit de pe tablă. De cum intra în clasă, el se uita cu coada ochiului într-acolo, după care, se ducea la un elev ce i se părea mai docil şi îi şoptea la ureche: „Băiete, băiete, du-te şi şterge porcăria aia de pe tablă!”. Întotdeauna se bâlbâia sau repeta unele cuvinte când se enerva, spre deliciul nostru.
Mă simt dator atât faţă de acest personaj, cât şi faţă de cititori să-i fac un portret, un „crochiu” literar de această dată.
Individul avea cam treizeci şi cinci de ani, deşi atunci îmi părea mai în vârstă; era înalt, brunet, ciolănos, cu o alură cabalină, umbla îmbrăcat într-un costum negru ca de cioclu şi era uşor adus de spate datorită posturii pe care o lua când îl saluta pe director.
Fruntea era îngustă, nasul frânt de la mijloc ca la boxeri, bărbia proeminentă, despicată de o cută, maxilarul puternic, ochii duşi în fundul capului – atunci când îi ţinea închişi, orbitele păreau nelocuite. Avea sprâncenele stufoase, profilele zigomatice accentuate, buza de jos mult ieşită în afară, ca un jgheab de streaşină. Când râdea, i se vedeau toţi dinţii mari, puternici, până la baza gingiilor. Din această cauză, uneori se chinuia să-şi ţină buzele lipite în timp ce râdea, ceea ce-i transforma faţa într-o expresie foarte caraghioasă, ca o grimasă, de parcă ar fi fost în pericol să se scape pe el.
Părul negru ca pana corbului era tuns scurt la spate, ceea ce-i făcea craniul lipsit de volum, la acelaşi nivel în plan vertical cu gâtul, iar în faţă purta un breton orientat spre stânga, care-i acoperea fruntea; din trei în trei minute îl pipăia cu mâna, pentru a se convinge că mai era la locul lui şi că nu l-a pierdut. Înainte de a vorbi, îşi trăgea umerii înapoi de trei ori şi tot de atâtea ori îşi întindea gâtul înainte. În linii mari, cam acesta era „Mau”.
De obicei, cina era foarte frugală şi, ţinând cont de faptul că depuneam un efort intelectual intens, iar la acea vârstă eram în creştere, seara la culcare nu puteam adormi, în ciuda oboselii, pentru că ne ghiorăiau maţele de foame. „Nocte cena brevis est” zice un proverb latin, numai că, în cazul nostru, cina era prea „brevis” (uşoară). Când mergeam în vacanţe la ţară, ai mei se speriau de felul în care arătam, ca un schelet ambulant – parcă scăpasem de la Auschwitz –şi mă puneau la cură de îngrăşare.
Mai târziu, am aflat că, după câţiva ani, bucătarul şef de la cantina internatului a fost dat afară, pentru că i-au găsit la un control la poartă – în urma unor reclamaţii probabil – pantalonii bufanţi plini cu salamuri şi alte merinde. Sunt convins că toţi cei ce lucrau la magazia de alimente şi la bucătărie furau. Culmea era că nici directorul, nici profesorii sau pedagogii nu ştiau nimic sau nu-i interesa ce se întâmpla în această privinţă.
Pe timpul iernii, caloriferele din dormitor erau ca nişte frigidere – or fi fost înfundate, pentru că centrala termică funcţiona totuşi – iar gheaţa cu toată bogăţia ei de flori şi frunze de pe geamurile ferestrelor avea grosimea de două degete. Reacţia profesorilor – care veneau în inspecţie când erau de serviciu – în faţa acelei situaţii intolerabile, era exact ca în povestea lui Creangă cu drobul de sare de pe sobă: ne compătimeau şi ne încurajau, spunându-ne că toate au un sfârşit, inclusiv iarna.
Soluţia era să ne culcăm câte doi într-un pat – care era încovoiat ca o covată după atâţia ani de suferinţă – pentru a ne putea înveli cu patru pături în loc de două, cu toate că diferenţa nu era prea mare; dată fiind uzura lor avansată, prin ele se vedea lumina ca prin strecurătorile de brânză. Cine se încăpăţâna să doarmă singur în pat trebuia să se învelească cu o altă saltea, de sub care ieşea dimineaţa aplatizat, ca de sub compresor.
Viaţa la internat era ca la cazarmă, nu părăseai incinta când voiai, nu puteai ieşi în oraş decât cu bilet de voie de la pedagog, iar pentru a beneficia de acest privilegiu trebuia să ai unul din aceste două motive: ori primeai prin poştă bani sau colet cu mâncare de acasă, ori veneau părinţii în vizită. Justificarea că vrei să te plimbi prin Copou sau să vezi un film în oraş era considerată o obrăznicie sau un motiv de enervare pentru pedagog.
Prin clasa a unsprezecea o colegă a leşinat din cauza surmenajului şi a subnutriţiei, n-a mai rezistat acestui regim „concentraţionar” şi atunci conducerea liceului a luat hotărârea ca cei care eram „deţinuţi” la internatul liceului să beneficiem de o oră de somn după masa de prânz. Nu cred că există vreun individ pe lumea asta care să adoarmă în clipa în care pune capul pe pernă ca să se trezească peste o oră. „Mau” venea şi bătea cu snopul de chei în uşă sau trăgea pătura de pe tine când abia aţipeai. În loc de refacere şi relaxare te pricopseai cu un stres suplimentar. Oricum, povestea asta n-a durat prea mult, tocmai din lipsă de eficienţă.
Când ni se aducea gustarea de la ora unsprezece, cei care ajungeau primii la ghişeu luau tava cu feliile de pâine unse cu gem, fugeau cu ea şi se ascundeau în spatele centralei termice, unde mâncau tot.
Nu pot spune că regimul de viaţă din liceu – mă refer doar la elevii care trăiau la internat şi erau copii sărmani de la ţară – ar fi fost similar cu cel din şcolile din Anglia perioadei victoriene, dar nici prea aproape de normalitate nu mi se părea.
Ca să vă daţi seama de eforturile pe care le făceau colegii de la muzică, cei care studiau vioara sau viola aveau pe obrazul stâng, în dreptul mandibulei, o bătătură imensă, ca o pecingine, de la ţinutul instrumentului în orele zilnice de exersare. N-am văzut asemenea bătături nici în palmele celor care sapă şanţuri.
Ştiind că dintr-o promoţie a liceului nostru doar unul sau cel mult doi candidaţi reuşeau să fie admişi de prima dată la facultate (erau doar două institute de arte plastice în toată ţara şi cam şapte locuri la câte o secţie), în clasa a douăsprezecea, în timpul vacanţei de primăvară, eu împreună cu câţiva colegi interni am luat hotărârea să rămânem la liceu pentru a ne pregăti intens în vederea examenului de admitere.
Pozam fiecare prin rotaţie şi făceam crochiuri, studii de desen şi pictură. În vacanţă, cantina internatului nu funcţiona, aşa că trebuia să ne descurcăm pe cont propriu cu mâncarea. În acelaşi interval era şi Paştele şi cu toţii am primit colete cu mâncare de acasă, ce conţineau şi bucate tradiţionale acestei sărbători.
Spre sfârşitul perioadei se epuizaseră şi rezervele de alimente, şi banii, încât ajunsesem să mâncăm slănină afumată cu usturoi şi cozonac în loc de pâine. Pentru a ieşi din impas, am adunat toate sticlele şi borcanele goale găsite în perimetrul liceului şi l-am trimis pe un coleg să le vândă şi să ne cumpere ceva de mâncare.
În loc de alimente, drăguţul de coleg a venit cu un buchet imens de flori, propunându-ne să-l folosim într-o natură statică pentru un studiu de culoare. Bietul de el a fost la un pas să fie linşat.
Culmea este că, în ciuda privaţiunilor şi mizeriilor îndurate în liceu la acea vârstă crudă şi inocentă, am cele mai frumoase amintiri ale vieţii de până acum. Pentru colegii externi, care erau din Iaşi şi beneficiau de confortul şi răsfăţul de acasă, viaţa a fost mai anostă, iar amintirile de atunci sunt mai sărace. De multe ori, chiar întâmplările dezagreabile, traiul chinuit, lipsurile, frustrările din copilărie, adolescenţă sau tinereţe se transformă odată cu trecerea timpului în amintiri plăcute, pline de nostalgie sau chiar amuzante.
Cei de la internat formam o mare familie şi eram mai mult decât colegi, ne simţeam ca nişte adevăraţi fraţi. De cele mai multe ori, pedagogul, profesorii sau ceilalţi colegi deveneau ţinta ironiilor şi distracţiei fiecăruia dintre noi; lor le desenam pe tablă portrete caricaturale, le dădeam porecle sau le compuneam scurte poezii, în genul epigramelor. Cu toate acestea, nu era lipsa de disciplină, de respect faţă de profesori sau lipsa de interes şi de consideraţie faţă de învăţătură ca în şcolile de azi.
Fiind un liceu de specialitate, de artă, exista în fiecare dintre noi dorinţa de a se pregăti cât mai bine, era o competiţie stimulativă, mai trăgeam cu coada ochiului la ce făceau elevii mai mari şi învăţam şi de la ei, nu numai de la profesori.
Pe de altă parte, în acest domeniu, este o concurenţă permanentă şi voinţa de autoperfecţionare continuă, precum şi plăcerea de a face ceea ce faci. Nu numai disciplinele de specialitate, dar şi cele teoretice îmi stârneau curiozitatea şi setea de cunoaştere, îmi deschideau nişte lumi necunoscute mie până atunci şi învăţam cu plăcere la toate, deşi nu eram „tocilar” sau de nota zece pe linie. Încă mai ţin minte unele formule sau teorii, teoreme din matematică, fizică, chimie sau versuri ale poeţilor români şi mă descurc la nevoie într-o conversaţie în limba rusă sau în franceză.
Probabil că liceul şi şcoala în general m-au marcat profund. Şi acum mă mai visez câteodată elev – ce-i drept, în ultimul an – şi am sentimentul că sunt în această postură de o viaţă: pe de o parte mă bucur că în sfârşit termin şcoala, iar pe de altă parte mă întristez la gândul că voi părăsi definitiv acel loc – cu cantina, dormitorul comun, Mau, Crow şi Cow – ce devenise între timp a doua mea casă şi mă voi despărţi pentru totdeauna de colegii care-mi erau ca fraţii.
© Chitac Marcel 2012
UN FLUTURE ÎN NOAPTE
Între viaţa monahală şi cea cazonă există multe similitudini.
Atât mânăstirea, cât şi cazarma au reguli şi regulamente aplicate şi respectate cu sfinţenie, în spiritul cărora se desfăşoară viaţa şi activităţile celor care au îmbrăcat sutana sau uniforma militară. Poate că nu întâmplător există uneori relaţii de bună înţelegere şi de colaborare între o categorie de slujbaşi sau slujitori şi cealaltă, mai ales când habitatele lor se află într-o relativă apropiere sau chiar vecinătate.
Comandantul unei unităţi militare din Bucovina apela la bunăvoinţa şi ospitalitatea maicii stareţe de la mânăstirea din zonă, ori de câte ori primea vreo delegaţie mai simandicoasă venită de la minister, de la Bucureşti. Mâncarea şi ţuica sau vinul servite în sala de protocol a mânăstirii, după ce bucatele erau binecuvântate printr-o scurtă rugăciune, deveneau mult mai plăcut şi mai eficient asimilate de trupurile ostenite ale oaspeţilor în acel context – chiar dacă se nimerea să fie într-o zi de post – decât ar fi fost la popota cazărmii.
Pe de altă parte, de câte ori trebuia făcut un transport de lemne de foc sau de materiale de construcţie necesare mânăstirii, militarii le puneau măicuţelor la dispoziţie camioanele armatei.
Poate că era o relaţie de simbioză ce depăşea sau încălca chiar cadrul regulilor militare şi monahale în egală măsură, dar – până la urmă – toată lumea era mulţumită de această formă de colaborare sau întrajutorare reciprocă.
Într-o toamnă, la rugăminţile maicii stareţe, au fost trimise două camioane militare la Cotnari, pentru a aduce la mănăstire strugurii culeşi din via care era proprietatea lăcaşului de cult. Încărcatul preţioaselor roade a durat mai mult decât fusese prevăzut, iar pe drumul de întoarcere, o maşină s-a defectat sau „a făcut pană”, cum se spune într-o astfel de situaţie neplăcută.
Abia mult după miezul nopţii au intrat pe poarta mânăstirii cele două camioane cu struguri.
Stareţa a dat alarma şi a trezit din somnul adânc şi plin de vise – al căror conţinut nu ţinea întotdeauna seama de statutul persoanei care le visa şi nici de locul unde se afla – tot „efectivul” de maici pentru a participa la descărcarea strugurilor care urmau a fi transformaţi în vin mânăstiresc sau în sângele Domnului, cum i se mai zice.
Majoritatea călugăriţelor erau năuce de somn; unele au crezut că s-a întâmplat vreo nenorocire, doamne fereşte, de au fost scoase afară din chilii în grabă mare, doar în cămăşile de noapte, altele căscau de le trosneau fălcile, în timp ce-şi făceau semnul crucii.
Până s-a convenit locul unde trebuia să se efectueze operaţiunea de descărcare şi s-au desfăcut obloanele camioanelor, o măicuţă mai tânără, din dorinţa de a-şi alunga şi ultima brumă de somn şi pentru a-şi face încălzirea înainte de începerea activităţii, s-a agăţat cu mâinile de bara de fier, pe care se puneau de obicei covoarele atunci când erau bătute de praf şi a început să se învârtă în jurul barei orizontale, ca o adevărată gimnastă profesionistă.
În lumina firavă şi difuză a nopţii, cămeşoiul alb care-i atârna până în pământ înainte, ba i se umfla ca o paraşută, ba i se mula pe corp, în funcţie de curenţii de aer pe care-i provoca, de forţa centrifugă sau de cea gravitaţională, iar mişcarea ei de rotaţie semăna cu zbaterea unui fluture prins într-o pânză de păianjen, în încercarea fără sorţi de izbândă de a se elibera.
Vederea acelui spectacol nocturn – surprinzător şi inedit – a creat un moment de admiraţie şi de uluire militarilor care recunoşteau în sinea lor că ei nu ajunseseră încă la acea performanţă după multe luni de cătănie. Celelalte călugăriţe priveau cu un amestec de invidie, răutate şi plăcere, anticipând penitenţa pe care urma să o primească „gimnasta” din partea stareţei pentru acel comportament nefiresc, nelalocul lui, mai ales faţă de nişte oameni care erau dinafara mânăstirii.
Maica stareţă doar s-a uitat cu asprime la ea, acea privire glacială spunând mai mult decât o sută de vorbe.
Călugăriţa cu aptitudini de gimnastă abia atunci s-a trezit de-a binelea şi a revenit la realitate din scurta evadare ce a sfidat pentru câteva clipe închistarea canonică în care îşi ofilea tinereţea şi vigoarea, realizând că a comis ceva necuviincios, condamnabil, aşteptând spăşită să suporte consecinţele întru „îndreptarea” sa.
Nu ştiu dacă acea gimnastă ratată a devenit între timp o monahă desăvârşită, plină de smerenie, supuşenie şi ascultare şi rezistentă în faţa tuturor ispitelor omeneşti – care, deşi omeneşti , nu pot veni decât de la diavol – astfel încât să-şi merite pe deplin calitatea de „mireasă a lui Hristos”.
De câte ori văd femei tinere îmbrăcate în acele sinistre veşminte negre ce simbolizează moartea, de sub care nu se vede decât faţa, care exprimă invariabil o resemnare tristă, renunţarea la viaţa personală, la orice dorinţă, mă întreb ce deziluzii, ce drame sufleteşti cumplite le determină să se înroleze de bună voie în acea armată mută de umbre negre, care sub pretextul că-l slujesc pe Dumnezeu îşi cenzurează orice bucurie sau sentiment omenesc firesc, ce n-ar putea fi motiv de ruşine şi nici n-ar dăuna nimănui.
Este adevărat că viaţa de mirean nu-ţi oferă doar bucurii sau împliniri, dar îţi dă măcar din când în când impresia normalităţii şi a firescului, nu te face să te simţi tot timpul un cadavru viu, care se naşte, trăieşte şi moare plin de păcate, urmând ca după aceea să-i fie mai bine sau să devină mai bun.
Imaginea cu tânăra călugăriţă în cămaşă albă, lungă, învârtindu-se ca o morişcă pe bătătorul de covoare, într-o noapte de toamnă cu lună, în curtea unei mânăstiri din Bucovina mi-a rămas în amintire ca singura secvenţă de viaţă într-o lume în care viaţa cea adevărată, normală este un delict, iar sentimentul vinovăţiei şi cel al nimicniciei sunt singurele permise.
© Marcel Chitac 2012
Atât mânăstirea, cât şi cazarma au reguli şi regulamente aplicate şi respectate cu sfinţenie, în spiritul cărora se desfăşoară viaţa şi activităţile celor care au îmbrăcat sutana sau uniforma militară. Poate că nu întâmplător există uneori relaţii de bună înţelegere şi de colaborare între o categorie de slujbaşi sau slujitori şi cealaltă, mai ales când habitatele lor se află într-o relativă apropiere sau chiar vecinătate.
Comandantul unei unităţi militare din Bucovina apela la bunăvoinţa şi ospitalitatea maicii stareţe de la mânăstirea din zonă, ori de câte ori primea vreo delegaţie mai simandicoasă venită de la minister, de la Bucureşti. Mâncarea şi ţuica sau vinul servite în sala de protocol a mânăstirii, după ce bucatele erau binecuvântate printr-o scurtă rugăciune, deveneau mult mai plăcut şi mai eficient asimilate de trupurile ostenite ale oaspeţilor în acel context – chiar dacă se nimerea să fie într-o zi de post – decât ar fi fost la popota cazărmii.
Pe de altă parte, de câte ori trebuia făcut un transport de lemne de foc sau de materiale de construcţie necesare mânăstirii, militarii le puneau măicuţelor la dispoziţie camioanele armatei.
Poate că era o relaţie de simbioză ce depăşea sau încălca chiar cadrul regulilor militare şi monahale în egală măsură, dar – până la urmă – toată lumea era mulţumită de această formă de colaborare sau întrajutorare reciprocă.
Într-o toamnă, la rugăminţile maicii stareţe, au fost trimise două camioane militare la Cotnari, pentru a aduce la mănăstire strugurii culeşi din via care era proprietatea lăcaşului de cult. Încărcatul preţioaselor roade a durat mai mult decât fusese prevăzut, iar pe drumul de întoarcere, o maşină s-a defectat sau „a făcut pană”, cum se spune într-o astfel de situaţie neplăcută.
Abia mult după miezul nopţii au intrat pe poarta mânăstirii cele două camioane cu struguri.
Stareţa a dat alarma şi a trezit din somnul adânc şi plin de vise – al căror conţinut nu ţinea întotdeauna seama de statutul persoanei care le visa şi nici de locul unde se afla – tot „efectivul” de maici pentru a participa la descărcarea strugurilor care urmau a fi transformaţi în vin mânăstiresc sau în sângele Domnului, cum i se mai zice.
Majoritatea călugăriţelor erau năuce de somn; unele au crezut că s-a întâmplat vreo nenorocire, doamne fereşte, de au fost scoase afară din chilii în grabă mare, doar în cămăşile de noapte, altele căscau de le trosneau fălcile, în timp ce-şi făceau semnul crucii.
Până s-a convenit locul unde trebuia să se efectueze operaţiunea de descărcare şi s-au desfăcut obloanele camioanelor, o măicuţă mai tânără, din dorinţa de a-şi alunga şi ultima brumă de somn şi pentru a-şi face încălzirea înainte de începerea activităţii, s-a agăţat cu mâinile de bara de fier, pe care se puneau de obicei covoarele atunci când erau bătute de praf şi a început să se învârtă în jurul barei orizontale, ca o adevărată gimnastă profesionistă.
În lumina firavă şi difuză a nopţii, cămeşoiul alb care-i atârna până în pământ înainte, ba i se umfla ca o paraşută, ba i se mula pe corp, în funcţie de curenţii de aer pe care-i provoca, de forţa centrifugă sau de cea gravitaţională, iar mişcarea ei de rotaţie semăna cu zbaterea unui fluture prins într-o pânză de păianjen, în încercarea fără sorţi de izbândă de a se elibera.
Vederea acelui spectacol nocturn – surprinzător şi inedit – a creat un moment de admiraţie şi de uluire militarilor care recunoşteau în sinea lor că ei nu ajunseseră încă la acea performanţă după multe luni de cătănie. Celelalte călugăriţe priveau cu un amestec de invidie, răutate şi plăcere, anticipând penitenţa pe care urma să o primească „gimnasta” din partea stareţei pentru acel comportament nefiresc, nelalocul lui, mai ales faţă de nişte oameni care erau dinafara mânăstirii.
Maica stareţă doar s-a uitat cu asprime la ea, acea privire glacială spunând mai mult decât o sută de vorbe.
Călugăriţa cu aptitudini de gimnastă abia atunci s-a trezit de-a binelea şi a revenit la realitate din scurta evadare ce a sfidat pentru câteva clipe închistarea canonică în care îşi ofilea tinereţea şi vigoarea, realizând că a comis ceva necuviincios, condamnabil, aşteptând spăşită să suporte consecinţele întru „îndreptarea” sa.
Nu ştiu dacă acea gimnastă ratată a devenit între timp o monahă desăvârşită, plină de smerenie, supuşenie şi ascultare şi rezistentă în faţa tuturor ispitelor omeneşti – care, deşi omeneşti , nu pot veni decât de la diavol – astfel încât să-şi merite pe deplin calitatea de „mireasă a lui Hristos”.
De câte ori văd femei tinere îmbrăcate în acele sinistre veşminte negre ce simbolizează moartea, de sub care nu se vede decât faţa, care exprimă invariabil o resemnare tristă, renunţarea la viaţa personală, la orice dorinţă, mă întreb ce deziluzii, ce drame sufleteşti cumplite le determină să se înroleze de bună voie în acea armată mută de umbre negre, care sub pretextul că-l slujesc pe Dumnezeu îşi cenzurează orice bucurie sau sentiment omenesc firesc, ce n-ar putea fi motiv de ruşine şi nici n-ar dăuna nimănui.
Este adevărat că viaţa de mirean nu-ţi oferă doar bucurii sau împliniri, dar îţi dă măcar din când în când impresia normalităţii şi a firescului, nu te face să te simţi tot timpul un cadavru viu, care se naşte, trăieşte şi moare plin de păcate, urmând ca după aceea să-i fie mai bine sau să devină mai bun.
Imaginea cu tânăra călugăriţă în cămaşă albă, lungă, învârtindu-se ca o morişcă pe bătătorul de covoare, într-o noapte de toamnă cu lună, în curtea unei mânăstiri din Bucovina mi-a rămas în amintire ca singura secvenţă de viaţă într-o lume în care viaţa cea adevărată, normală este un delict, iar sentimentul vinovăţiei şi cel al nimicniciei sunt singurele permise.
© Marcel Chitac 2012
Abonați-vă la:
Postări (Atom)