Pedanţi profesori, examene grele…”
G. Bacovia
În fiecare zi, de luni până sâmbătă inclusiv, orele de clasă cu profesorii începeau de la opt până la paisprezece, după gimnastica de înviorare şi micul dejun. Perioada orelor de curs cuprindea şi materii teoretice, şi studii de atelier, de specialitate: desen, crochiuri, pictură, compoziţie, modelaj etc. După masa de prânz, la cantina internatului – unde intram încolonaţi în şir indian – mergeam cu toţii în sala de clasă sau în atelierele de specialitate şi începeam pregătirea temelor pentru „acasă”, conform orarului din ziua următoare, sub supravegherea unui elev dintr-o clasă superioară (care trebuia să menţină liniştea şi disciplina) până seara la orele douăzeci, când venea pedagogul să ne conducă la dormitoarele, ce erau încuiate în timpul zilei.
N-am înţeles nici atunci şi nu realizez nici acum de ce acelui individ i se zicea pedagog, când mai corectă ar fi fost denumirea de gardian. Ceea ce făcea el n-avea nimic în comun cu pedagogia: dimineaţa dădea deşteptarea bătând cu maldărul de chei în uşă, în timp ce striga: „Băiete, băiete… Hei, leule… Scularea!”, iar seara descuia dormitoarele căminului, precum Apostolul Petru porţile Raiului. Uneori, completa câte un bilet de ieşire în oraş, după ce se lăsa convins că exista un motiv foarte întemeiat din partea elevului pentru solicitarea sa, iar în timpul mesei de prânz împărţea scrisorile primite de elevi de acasă. Cam la asta se reducea activitatea lui „pedagogică”. De mulţi ani se pricopsise cu porecla „Mau”, iar acest nume ciudat, însoţit de mutra lui văzută din profil apărea pe toate zidurile şi gardurile, ba chiar şi pe pereţi de stâncă, pe unde trecuse vreun elev intern de la „Octav Băncilă”.
Porecla uneia din pedagogele care le „păstorea” pe fete, colegele noastre, era „Crow”, iar a celeilalte „Cow”. Dacă primul etimon englezesc înseamnă „Cioara”, iar al doilea „Vaca”, n-am aflat niciodată semnificaţia sau etimologia lui „Mau”. Oricum, acest nume i se potrivea ca un calapod ori ca o mănuşă, într-atât de mult ne obişnuisem noi cu el. Când auzeam „Mau”, îi şi vedeam figura pedagogului, iar când îl zăream, îmi apărea în minte cuvântul „Mau”. Reflex condiţionat se numeşte asta în psihologie. Chiar şi acum i-aş putea desena portretul din memorie numai la auzul numelui.
În orele de după-amiază, când ne pregăteam temele pentru a doua zi, portretul pedagogului era nelipsit de pe tablă. De cum intra în clasă, el se uita cu coada ochiului într-acolo, după care, se ducea la un elev ce i se părea mai docil şi îi şoptea la ureche: „Băiete, băiete, du-te şi şterge porcăria aia de pe tablă!”. Întotdeauna se bâlbâia sau repeta unele cuvinte când se enerva, spre deliciul nostru.
Mă simt dator atât faţă de acest personaj, cât şi faţă de cititori să-i fac un portret, un „crochiu” literar de această dată.
Individul avea cam treizeci şi cinci de ani, deşi atunci îmi părea mai în vârstă; era înalt, brunet, ciolănos, cu o alură cabalină, umbla îmbrăcat într-un costum negru ca de cioclu şi era uşor adus de spate datorită posturii pe care o lua când îl saluta pe director.
Fruntea era îngustă, nasul frânt de la mijloc ca la boxeri, bărbia proeminentă, despicată de o cută, maxilarul puternic, ochii duşi în fundul capului – atunci când îi ţinea închişi, orbitele păreau nelocuite. Avea sprâncenele stufoase, profilele zigomatice accentuate, buza de jos mult ieşită în afară, ca un jgheab de streaşină. Când râdea, i se vedeau toţi dinţii mari, puternici, până la baza gingiilor. Din această cauză, uneori se chinuia să-şi ţină buzele lipite în timp ce râdea, ceea ce-i transforma faţa într-o expresie foarte caraghioasă, ca o grimasă, de parcă ar fi fost în pericol să se scape pe el.
Părul negru ca pana corbului era tuns scurt la spate, ceea ce-i făcea craniul lipsit de volum, la acelaşi nivel în plan vertical cu gâtul, iar în faţă purta un breton orientat spre stânga, care-i acoperea fruntea; din trei în trei minute îl pipăia cu mâna, pentru a se convinge că mai era la locul lui şi că nu l-a pierdut. Înainte de a vorbi, îşi trăgea umerii înapoi de trei ori şi tot de atâtea ori îşi întindea gâtul înainte. În linii mari, cam acesta era „Mau”.
De obicei, cina era foarte frugală şi, ţinând cont de faptul că depuneam un efort intelectual intens, iar la acea vârstă eram în creştere, seara la culcare nu puteam adormi, în ciuda oboselii, pentru că ne ghiorăiau maţele de foame. „Nocte cena brevis est” zice un proverb latin, numai că, în cazul nostru, cina era prea „brevis” (uşoară). Când mergeam în vacanţe la ţară, ai mei se speriau de felul în care arătam, ca un schelet ambulant – parcă scăpasem de la Auschwitz –şi mă puneau la cură de îngrăşare.
Mai târziu, am aflat că, după câţiva ani, bucătarul şef de la cantina internatului a fost dat afară, pentru că i-au găsit la un control la poartă – în urma unor reclamaţii probabil – pantalonii bufanţi plini cu salamuri şi alte merinde. Sunt convins că toţi cei ce lucrau la magazia de alimente şi la bucătărie furau. Culmea era că nici directorul, nici profesorii sau pedagogii nu ştiau nimic sau nu-i interesa ce se întâmpla în această privinţă.
Pe timpul iernii, caloriferele din dormitor erau ca nişte frigidere – or fi fost înfundate, pentru că centrala termică funcţiona totuşi – iar gheaţa cu toată bogăţia ei de flori şi frunze de pe geamurile ferestrelor avea grosimea de două degete. Reacţia profesorilor – care veneau în inspecţie când erau de serviciu – în faţa acelei situaţii intolerabile, era exact ca în povestea lui Creangă cu drobul de sare de pe sobă: ne compătimeau şi ne încurajau, spunându-ne că toate au un sfârşit, inclusiv iarna.
Soluţia era să ne culcăm câte doi într-un pat – care era încovoiat ca o covată după atâţia ani de suferinţă – pentru a ne putea înveli cu patru pături în loc de două, cu toate că diferenţa nu era prea mare; dată fiind uzura lor avansată, prin ele se vedea lumina ca prin strecurătorile de brânză. Cine se încăpăţâna să doarmă singur în pat trebuia să se învelească cu o altă saltea, de sub care ieşea dimineaţa aplatizat, ca de sub compresor.
Viaţa la internat era ca la cazarmă, nu părăseai incinta când voiai, nu puteai ieşi în oraş decât cu bilet de voie de la pedagog, iar pentru a beneficia de acest privilegiu trebuia să ai unul din aceste două motive: ori primeai prin poştă bani sau colet cu mâncare de acasă, ori veneau părinţii în vizită. Justificarea că vrei să te plimbi prin Copou sau să vezi un film în oraş era considerată o obrăznicie sau un motiv de enervare pentru pedagog.
Prin clasa a unsprezecea o colegă a leşinat din cauza surmenajului şi a subnutriţiei, n-a mai rezistat acestui regim „concentraţionar” şi atunci conducerea liceului a luat hotărârea ca cei care eram „deţinuţi” la internatul liceului să beneficiem de o oră de somn după masa de prânz. Nu cred că există vreun individ pe lumea asta care să adoarmă în clipa în care pune capul pe pernă ca să se trezească peste o oră. „Mau” venea şi bătea cu snopul de chei în uşă sau trăgea pătura de pe tine când abia aţipeai. În loc de refacere şi relaxare te pricopseai cu un stres suplimentar. Oricum, povestea asta n-a durat prea mult, tocmai din lipsă de eficienţă.
Când ni se aducea gustarea de la ora unsprezece, cei care ajungeau primii la ghişeu luau tava cu feliile de pâine unse cu gem, fugeau cu ea şi se ascundeau în spatele centralei termice, unde mâncau tot.
Nu pot spune că regimul de viaţă din liceu – mă refer doar la elevii care trăiau la internat şi erau copii sărmani de la ţară – ar fi fost similar cu cel din şcolile din Anglia perioadei victoriene, dar nici prea aproape de normalitate nu mi se părea.
Ca să vă daţi seama de eforturile pe care le făceau colegii de la muzică, cei care studiau vioara sau viola aveau pe obrazul stâng, în dreptul mandibulei, o bătătură imensă, ca o pecingine, de la ţinutul instrumentului în orele zilnice de exersare. N-am văzut asemenea bătături nici în palmele celor care sapă şanţuri.
Ştiind că dintr-o promoţie a liceului nostru doar unul sau cel mult doi candidaţi reuşeau să fie admişi de prima dată la facultate (erau doar două institute de arte plastice în toată ţara şi cam şapte locuri la câte o secţie), în clasa a douăsprezecea, în timpul vacanţei de primăvară, eu împreună cu câţiva colegi interni am luat hotărârea să rămânem la liceu pentru a ne pregăti intens în vederea examenului de admitere.
Pozam fiecare prin rotaţie şi făceam crochiuri, studii de desen şi pictură. În vacanţă, cantina internatului nu funcţiona, aşa că trebuia să ne descurcăm pe cont propriu cu mâncarea. În acelaşi interval era şi Paştele şi cu toţii am primit colete cu mâncare de acasă, ce conţineau şi bucate tradiţionale acestei sărbători.
Spre sfârşitul perioadei se epuizaseră şi rezervele de alimente, şi banii, încât ajunsesem să mâncăm slănină afumată cu usturoi şi cozonac în loc de pâine. Pentru a ieşi din impas, am adunat toate sticlele şi borcanele goale găsite în perimetrul liceului şi l-am trimis pe un coleg să le vândă şi să ne cumpere ceva de mâncare.
În loc de alimente, drăguţul de coleg a venit cu un buchet imens de flori, propunându-ne să-l folosim într-o natură statică pentru un studiu de culoare. Bietul de el a fost la un pas să fie linşat.
Culmea este că, în ciuda privaţiunilor şi mizeriilor îndurate în liceu la acea vârstă crudă şi inocentă, am cele mai frumoase amintiri ale vieţii de până acum. Pentru colegii externi, care erau din Iaşi şi beneficiau de confortul şi răsfăţul de acasă, viaţa a fost mai anostă, iar amintirile de atunci sunt mai sărace. De multe ori, chiar întâmplările dezagreabile, traiul chinuit, lipsurile, frustrările din copilărie, adolescenţă sau tinereţe se transformă odată cu trecerea timpului în amintiri plăcute, pline de nostalgie sau chiar amuzante.
Cei de la internat formam o mare familie şi eram mai mult decât colegi, ne simţeam ca nişte adevăraţi fraţi. De cele mai multe ori, pedagogul, profesorii sau ceilalţi colegi deveneau ţinta ironiilor şi distracţiei fiecăruia dintre noi; lor le desenam pe tablă portrete caricaturale, le dădeam porecle sau le compuneam scurte poezii, în genul epigramelor. Cu toate acestea, nu era lipsa de disciplină, de respect faţă de profesori sau lipsa de interes şi de consideraţie faţă de învăţătură ca în şcolile de azi.
Fiind un liceu de specialitate, de artă, exista în fiecare dintre noi dorinţa de a se pregăti cât mai bine, era o competiţie stimulativă, mai trăgeam cu coada ochiului la ce făceau elevii mai mari şi învăţam şi de la ei, nu numai de la profesori.
Pe de altă parte, în acest domeniu, este o concurenţă permanentă şi voinţa de autoperfecţionare continuă, precum şi plăcerea de a face ceea ce faci. Nu numai disciplinele de specialitate, dar şi cele teoretice îmi stârneau curiozitatea şi setea de cunoaştere, îmi deschideau nişte lumi necunoscute mie până atunci şi învăţam cu plăcere la toate, deşi nu eram „tocilar” sau de nota zece pe linie. Încă mai ţin minte unele formule sau teorii, teoreme din matematică, fizică, chimie sau versuri ale poeţilor români şi mă descurc la nevoie într-o conversaţie în limba rusă sau în franceză.
Probabil că liceul şi şcoala în general m-au marcat profund. Şi acum mă mai visez câteodată elev – ce-i drept, în ultimul an – şi am sentimentul că sunt în această postură de o viaţă: pe de o parte mă bucur că în sfârşit termin şcoala, iar pe de altă parte mă întristez la gândul că voi părăsi definitiv acel loc – cu cantina, dormitorul comun, Mau, Crow şi Cow – ce devenise între timp a doua mea casă şi mă voi despărţi pentru totdeauna de colegii care-mi erau ca fraţii.
© Chitac Marcel 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu