DOPUL

Din echipa în care lucram la pictura bisericii mai făceau parte „Moşu'” – care era pictorul autorizat, titularul lucrării – nepotul acestuia, „Felie”, elev la liceul de arte plastice şi un coleg de-al meu de facultate, cu doi ani mai mare decât mine. Cu noi, cei doi studenţi, Moşu’ se purta civilizat şi ne plătea pentru ceea ce făceam cu cât credea el de cuviinţă, însă faţă de nepot avea o atitudine diferită. Înainte de toate, i-a dat cu mare generozitate patru porecle: Felie, Muşama, Tămâie şi Alifie, cea mai uzitată fiind prima. Pentru mine nu era prea clar la început dacă acestea erau forme de alint sau de batjocură faţă de „protejatul” lui. Felie devenise pentru unchiul său un fel de băiat de prăvălie sau fecior în casă, bun la toate, fiind folosit şi la alte munci, pe lângă pictura bisericească, mai ales la el acasă, fiindcă Moşu’ era văduv. Cu toate acestea, Felie nu-şi primea niciodată plata pentru contribuţia sa la pictură. Ba, la drept vorbind, a fost odată o excepţie când, într-un moment de exces de generozitate sau de bunăvoinţă, unchiul i-a oferit nepotului său două sute de lei cu recomandarea să-i cheltuiască chibzuit, cu folos. Asta a fost toată plata lui pentru o perioadă de trei-patru ani de muncă. În schimb, primea promisiuni şi încurajări că va fi ajutat ori de câte ori va fi nevoie pentru a reuşi în carieră şi în viaţă, în general. Faţă de acest tratament discriminatoriu, nici nepotul nu-i rămânea dator unchiului său. În discuţiile cu mine şi cu colegul de facultate îi zicea Moşu’ şi i-a găsit şi el o poreclă: „Cărăbuş”. De asemenea, nu scăpa nicio ocazie să-l ironizeze, să-l persifleze, fără a întrece totuşi măsura, ca să nu-l enerveze prea tare. Moşu’ avea pe atunci vreo şaizeci de ani, era scund ca statură, dar bine legat, îndesat şi purta în timpul lucrului un halat, care fusese cândva, demult, maro, însă acum era greu să-i defineşti culoarea: semăna pe departe cu nuanţele unui peşte afumat, dar pentru a nu greşi, puteai spune mai degrabă că avea o culoare fără nume. De pe cap nu-i lipsea niciodată un basc bleumarin cu un moţ în vârf, ce semăna cu un sfârc de pe burta unei scroafe, aşa cum se purta pe atunci, numai că, în cazul bascului, mai distingeai vag urmele culorii originare. - Unchiule, ce-a păţit bascul dumitale, de ce este crăpat la spate? – îl întrebă într-o zi Felie, într-un moment de pauză. Într-adevăr, bascul Moşului avea o tăietură, o despicătură, ca o coadă de rândunică. - Eu l-am tăiat cu foarfecele, pentru că nu-mi mai intra pe cap. Nu înţeleg ce s-a întâmplat, doar îl port de atâţia ani şi, dintr-o dată, am observat că nu-mi mai vine. Poate că mi-o fi crescut capul, a spus Moşu’ pe un ton foarte serios şi părea că nu glumeşte. - Am citit şi eu, nu demult, într-o revistă, „Ştiinţă şi tehnică” despre acest fenomen – completă nepotul; spunea acolo că, aşa cum celor care practică culturismul li se dezvoltă masa musculară, celor care gândesc prea mult continuă să le crească creierul, indiferent de vârstă, şi, dacă n-ar creşte şi ambalajul, adică, mai ştiinţific, cutia craniană, probabil că aceasta s-ar fisura sau chiar ar exploda… - Vezi să nu-ţi bubuie ţie mintea de la atâta prostie, măi Felie – a replicat Moşu’, dându-şi seama că este luat peste picior de mucosul de nepot. În cazul tău, s-ar putea să facă implozie din cauza vidului din ţeastă, ca la găurile negre, dacă tot îţi plac explicaţiile ştiinţifice – adăugă Cărăbuş cu năduf. La pictarea scenei cu „Izgonirea din Rai”, lui Felie i-a revenit sarcina de a ilustra fauna şi flora specifice Grădinii Edenului: tot felul de plante, dar mai ales diferite animale, păsări, peşti şi chiar insecte, ca pe Arca lui Noe de mai târziu. Din dorinţa de a prezenta cât mai complet acest ecosistem, ucenicul a pictat şi un cărăbuş ce ţinea în „mâna” stângă paleta cu culori, iar în cea dreaptă, o pensulă. Noroc că unchiul său n-a băgat de seamă acest detaliu, dar chiar dacă l-ar fi observat, n-avea de unde să ştie că acel gândac îl reprezenta pe el. În zilele când erau sărbători importante, sărbători prăznicare, nu lucram la pictură să nu deranjăm slujba şi să nu-i ofensăm pe drept-credincioşi. Aceste zile de pauză, de relaxare erau bine-venite şi pentru noi. Era prăznuirea „Schimbării la faţă”. Dacă de obicei Moşu’ îşi făcea siesta câte două-trei ore după fiecare masă de prânz, acum, fiind sărbătoare, avea timp nelimitat la dispoziţie pentru acest tabiet. A luat ţolul – pe care-l foloseam la pictat cupola sau tavanul de sub cafas, aşezându-ne pe spate pe el – şi l-a întins într-un loc umbros pe iarbă, sub un măr, spre a trage un pui de somn. Peste câteva ceasuri, Felie intră ca o furtună în camera unde leneveam împreună cu celălalt coleg şi zice foarte agitat: - Fraţilor, veniţi repede afară, să vedeţi ceva! Cred că s-a produs un miracol… - Ce miracol visezi, Muşama? Poate ai băut uleiul din candelă şi acum ai vedenii – i-am răspuns eu impasibil, ştiindu-l mereu pus pe şotii. - Nu glumesc, de data asta vorbesc serios, ieşiţi să vă convingeţi cu ochii voştri! Bănuind că merită efortul, am dat curs invitaţiei. Moşu’ tocmai se sculase şi mergea prin curte cu paşi şovăitori, de parcă n-ar fi fost mersul lui, târând după el ţolul, pe care-l ţinea de un capăt, dând de înţeles că se afla în starea aceea de tranziţie dintre somn şi veghe. Jumătate de faţă o avea colorată cu roşu englez şi ar fi semănat cu un indian din America, dacă ar fi avut şi câteva pene înfipte în basc. Nepotul l-a întâmpinat cu un zâmbet abia ţinut în frâu, pentru a nu izbucni în hohote de râs şi i-a spus: - Unchiule, nu degeaba ai pictat atâtea biserici până acum, i-ai devenit drag Domnului, eşti un om ales, însemnat şi la propriu, şi la figurat, dar în primul rând, însemnat la propriu. Uite, minunea schimbării la faţă s-a pogorât şi asupra dumitale, tocmai în ziua serbării ei… Moşu’ s-a uitat pieziş la el – oricum nu părea a fi într-o dispoziţie prea bună, se trezise cu faţa la ţol – sictirindu-l: - Ce tot baţi câmpii, Felie, nu-ţi prieşte statul degeaba?! Ia vezi să nu te altoiesc, de o să-ţi iasă toate minunile din capul ăla sec! Până să termine Moşu’ suduielile, Felie i-a şi adus o oglindă din cameră. Bineînţeles, varianta cu miracolul n-a fost acceptată şi nici că vopseaua ar fi ajuns în mod accidental pe ţol. Suspectul principal sau mai bine zis unic autor al acestui act premeditat şi rău-voitor nu putea fi nimeni altul decât propriul său nepot. Într-unul din buzunarele halatului descris puţin mai înainte se aflau tot timpul bucăţi de sfoară de lungimi şi grosimi diferite, resturi de sârmă, cuie, piuliţe – toate acestea fiind găsite de-a lungul timpului prin biserică sau în curtea acesteia, iar în celălalt buzunar erau dopuri din plastic care se foloseau la îmbutelierea sticlelor de un litru sau de jumătate din anii ’70. Este greu de ghicit la ce-i trebuiau Moşului acele materiale – tratate de majoritatea oamenilor drept gunoaie fără valoare – dar, de vreme ce le colecţiona cu atâta râvnă şi le păstra cu grijă, înseamnă că lui îi erau foarte utile. Într-o zi, spre sfârşitul verii, stăteam toţi trei ucenicii tolăniţi pe iarbă, în faţa bisericii, pentru a ne vedea şi pe noi soarele, mai tot timpul petrecându-l pe schelă, la lumina becurilor puternice, încât nici nu mai ştiam când era zi sau noapte. Din această cauză, aveam pielea nefiresc de albă, ca un cur de babă. Moşu’ rămăsese să termine de poleit o aureolă de sfânt. Era mai încet la lucru, datorită vârstei; în schimb, experienţa îşi spunea întotdeauna cuvântul. Liniştea specifică locului unde ne aflam a fost spartă brusc de un trosnet puternic, urmat imediat de o bufnitură înfundată. Am sărit ca arşi de la locurile noastre de trândăveală şi am dat buzna în biserică, să vedem ce s-a întâmplat. Temerile noastre s-au adeverit din păcate: călcând pe o scândură de pe schelă care fusese mai putredă sau mai prost fixată, Moşu’ căzuse de la vreo cinci metri înălţime şi zăcea nemişcat pe pardoseala dură din mozaic, cu faţa în jos, capul întors pe o parte şi bascul alături, iar din nas sau din gură îi curgea sânge; la fel şi din urechea dreaptă se ivise un firicel roşu ce-şi croia loc la vale. - Unchiule, ce-ai păţit, cum te simţi, dacă mă auzi, stai aşa nemişcat că mă duc să chem ajutoare, să caut un doctor, salvarea… – îi spunea Felie mai mult plângând, după ce a îngenuncheat lângă el, pipăindu-l cu grijă fără a-i schimba poziţia, de teamă să nu fi avut vreo fractură de coloană. În starea de şoc în care ne aflam cu toţii, eram aproape paralizaţi de emoţie, nu ştiam cum să reacţionăm pentru a-i veni în ajutor, mai ales că nu era clar dacă mai trăieşte sau a murit. Tocmai când nepotul se pregătea să se ridice şi s-o zbughească la fugă, afară, în căutarea ajutoarelor promise, Moşu’ a deschis un ochi, apoi şi pe celălalt şi, după multe sforţări, a întins braţul şi degetul arătător, încercând să spună ceva. În cele din urmă, a rostit: „Do… do-pul… dopul, Felie…”. Deşi ceea ce spunea n-avea nicio noimă, în clipa aceea ni s-a luat o piatră de pe inimă, iar disperarea şi deruta ce ne copleşeau s-au transformat dintr-o dată într-o bucurie aproape isterică, acele cuvinte bolborosite echivalând cu primele scâncete sau orăcăieli ale fătului atunci când iese din mă-sa şi începe să respire pentru întâia oară, semn că este viu şi sănătos. - Ce dop, unchiule, despre ce dop vorbeşti… nu te agita, stai liniştit până chem un medic! - Felie, dă-mi te rog dopul ăla de acolo de jos… cred că mi-a căzut mie din buzunar… Dopul a trecut de la unul la altul, fiecare l-a studiat cu atenţie ca să vadă ce era cu el, ce calităţi sau însuşiri deosebite avea. Ce-i drept, arăta perfect, nu prezenta niciun defect, nicio deformare, în ciuda căderii de la înălţime, dar nu era decât un dop de plastic şi nimic mai mult. Când a ajuns în sfârşit în palma Moşului, acesta a închis pumnul, strângându-l cu putere; faţa inexpresivă şi imobilă de până atunci, ca de mort, i s-a luminat într-un zâmbet larg, iar ochii au început să-i sclipească de fericire, asemenea celor ai unui copil ce-şi recuperează jucăria pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna. A doua zi, Moşu’ era ca nou. Din când în când, băga mâna în buzunarul halatului şi îşi verifica preţioasa colecţie de dopuri din plastic, din care nu lipsea nicio piesă.

© Marcel Chitac 2012