În galeria unde expuneam numai nuduri intră o tânără doamnă însoţită de un puşti de cinci ani, pe care-l ţine cu grijă şi tandreţe de mână. După primii câţiva paşi, aruncă o privire panoramică asupra lucrărilor de pe simeză, rotindu-şi capul de la stânga la dreapta şi invers, cam cu echivalentul unui arc de cerc de o sută optzeci de grade, cască gura mare, face ochii cât cepele şi, fără a scoate vreun sunet, acoperă cu cealaltă mână ochii progeniturii, se-ntoarce brusc şi iese grăbită din acel loc „nociv”.
N-am înţeles de ce a mai intrat, pentru că afişul din geamul galeriei spunea clar despre ce era vorba înăuntru, iar, pe de altă parte, nudurile mele n-aveau nimic obscen şi nici vreo conotaţie sexuală; erau nişte studii care puneau în evidenţă frumuseţea şi armonia proporţiilor, mişcarea, atitudinea, contrastul de lumină-umbră, volumetria, rafinamentul cromatic, toate acestea având ca pretext sau motiv pictural corpul uman feminin ce i-a inspirat pe artiştii din toate timpurile.
După vreun sfert de ceas îşi face apariţia o distinsă şi respectabilă bătrânică păşind cu picioarele târşâite, de parcă ar merge pe schiuri, iar forma pălăriei şi pardesiul o fac să semene cu actuala regină a Angliei. Zăboveşte câte zece minute în faţa fiecărui tablou, ba apropiindu-se foarte mult, ridicându-şi ochelarii de pe ochi, ba depărtându-se de-a-ndăratelea câţiva paşi.
Iată, în sfârşit – îmi spun în gând – un adevărat degustător de artă care, în ciuda vârstei şi sexului, nu pare deranjat de tema expoziţiei.
La plecare, se apropie de mine, întrebându-mă:
- Dumneavoastră sunteţi autorul tablourilor?
- Da, răspund eu cu o jumătate de gură, neştiind dacă voi primi cuvinte de laudă sau dacă voi fi apostrofat, având încă în minte imaginea cu mama surprinsă şi revoltată care i-a obturat privirea inocentului prunc pentru a nu vedea „măscările”.
- Aţi fost vreodată în Bucovina să admiraţi brazii verzi, drepţi şi înalţi, cerul albastru, precum „albastrul de Voroneţ” şi norii albi, pufoşi, nu mai ştiu dacă se numesc nimbus sau cumulus şi pescăruşii în zbor… ba nu, acolo nu-s pescăruşi, că-i munte, pescăruşii trăiesc la mare, mă rog, fără pescăruşi – continuă concesiv „mentora” – de ce nu mergeţi să pictaţi brazii de acolo? Ce v-a venit să pictaţi femei goale, vă plac aşa de mult femeile?... S-ar putea să vă placă, doar sunteţi bărbat. Acum, pe toate gardurile şi în toate revistele, numai asta vezi; probabil că asta vor tinerii ăştia zvăpăiaţi, fără niciun Dumnezeu, din ziua de azi, dar dumneata eşti om în toată firea, văd că ai început deja să albeşti la păr…
De ce n-am eu talentul dumitale?... Să primeşti un asemenea dar de la Dumnezeu şi să-ţi baţi joc de el pictând femei dezbrăcate!?...
A plecat vorbind în continuare singură, târându-şi schiurile pe care le vedeam doar eu, ultima imagine cu ea privită din spate făcându-mă să cred pentru o clipă că expuneam la Tate Gallery din Londra şi că tocmai m-a muştruluit regina Angliei.
Am rămas şi eu „tablou”, neştiind pentru moment dacă-i aievea sau visez.
Văzând după câteva experienţe asemănătoare că n-o scot la capăt cu pictura, mi-am zis că poate am luat-o pe o cale greşită şi m-am apucat de scris.
După lansarea primei mele cărţi – care a fost pentru mine tot ca o suită de tablouri ce exprimau felul meu de a vedea lumea – o altă doamnă mă dojeneşte cu severitate:
- Dar, de ce nu scrii şi lucruri serioase, despre oameni excepţionali cu calităţi deosebite, care fac cinste acestui neam? …Este adevărat că printre politicienii care se perindă la putere în goana după ciolan nu găseşti niciunul mai breaz, toţi sunt o apă şi-un pământ, parcă-s făcuţi de aceeaşi mamă, dar, uite, îţi dau eu o idee: ai auzit de părintele X, care a fost un adevărat sfânt, nu degeaba l-au canonizat, de ce nu scrii despre el?!...
Cred c-o să mă las şi de scris şi-o să mă apuc de altceva la care să mă pricep mai bine, iar acel ceva să fie util şi pe placul tuturor. În afară de pictură şi literatură îmi place muzica, dar doar s-o ascult, cântată de alţii, în acest domeniu n-aş avea chiar nicio şansă să mă produc. Nu îndrăznesc să cânt nici măcar atunci când sunt singur. Dacă aş face imprudenţa asta, cred c-aş lua-o la fugă precum iepurele când îşi vede propria umbră.
Este trist, dezolant chiar să ajungi la bătrâneţe şi să constaţi că n-ai fost în stare de nimic bun, că mai mult ai încurcat lumea decât să le fi fost de vreun folos celorlalţi.
Vorba unui vecin din sat care, atunci când se supăra rău pe fecioru-său ce-i făcea numai boroboaţe, îi zicea cu amărăciune: „Decât să stric mâncarea cu tine, mai bine aş creşte un porc!”.
© Marcel Chitac 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu