DE CE?

Mai mult ca sigur, aţi remarcat faptul că în primii ani de copilărie omul este mai aproape de normalitate sau, altfel spus, se comportă mai firesc decât după aceea, odată cu convertirea sau „pervertirea” lui sub presiunea normelor şi convenienţelor sociale sau religioase.
Aceasta este perioada de aur a vieţii, când recomandările sau interdicţiile părinţilor, adulţilor în general, sunt urmate invariabil de întrebarea „da’ de ce?”, pusă de proaspătul venit pe lume, întrebare care devine – prin repetiţie – exasperantă pentru educatori.
Din păcate, după numai câţiva ani, puiul de om se resemnează şi, indiferent dacă înţelege sau nu anumite idei sau fenomene, nu mai întreabă „de ce?”, spre satisfacţia şi confortul celor mari, care văd în asta un semn că progeniturii i-a venit mintea la cap şi că pentru ea nu mai există niciun mister sau nicio îndoială. De fapt, este începutul adormirii cugetului.
Dacă omul şi-ar păstra inocenţa şi lipsa prejudecăţilor din primii ani de viaţă, ar fi mult mai sus pe scara evoluţiei.
Cât de singular şi de genial rămâne Socrate – după mai bine de două milenii – prin metoda sa lipsită de aroganţă şi de idei preconcepute pentru aflarea adevărului, repetând sub o formă sau alta întrebarea „de ce?” în dialogurile sale celebre, redate de Platon. Poate că nu întâmplător Biserica Creştină şi-a făcut intrarea în istorie – după oficializarea ei de către Constantin cel Mare – prin desfiinţarea Şcolii din Atena şi distrugerea monumentelor şi operelor de artă „păgâne” din Alexandria, continuând cu inventarea celor mai diabolice instrumente de tortură pentru „eretici”, arderea pe rug sau fierberea de vii a acestora, precum şi cu războaiele „sfinte” de cucerire şi de distrugere a altor civilizaţii.
Când va da socoteală această instituţie pentru crimele comise împotriva umanităţii, unele dintre ele putând fi considerate adevărate pogromuri?!
Cu ce a contribuit biserica la evoluţia speciei umane?
Ducând un război total împotriva spiritului liber, împotriva dreptului de a te îndoi şi de a cerceta, împotriva umorului şi chiar a unui comportament uman firesc?!
Nu sunt marxist, dar nu pot să nu-i dau dreptate lui Marx atunci când zice că „religia este opiul omenirii”.
Prin ce se deosebeşte omul contemporan de cel de dinaintea apariţiei creştinismului sub aspectul calităţilor umane? Uitaţi-vă la semenii voştri, indiferent dacă se consideră sau nu creştini şi indiferent din ce cult sau din ce sectă religioasă fac parte.
Revenind la ideea de stări sau comportamente normale, dacă veţi citi Biblia din scoarţă-n scoarţă, precum şi alte scrieri cu caracter religios, nu veţi găsi acolo nicio urmă de umor, nicio schiţare de zâmbet, nicio notă comică, ironică sau autoironică.
Peste tot sunt numai ameninţări, pumni strânşi, scrâşnete de dinţi, mutre încruntate, „contabilizări de păcate şi pedepse” (vorba lui Cioran), îndemnuri la umilinţă, căinţă, rugăciuni, mătănii, turnarea cenuşii în cap, într-un cuvânt negarea vieţii şi a bucuriilor pe care ţi le oferă ea, aşteptarea cu resemnare sau chiar cu nerăbdare a morţii.
Cum să-ţi doreşti sau să aderi la aşa ceva?
Nu mi-am propus să fac elogiul desfrâului, pentru că viaţa adevărată nu înseamnă desfrâu şi nici nu am vreo brumă de simpatie faţă de manifestările anarhiste. Pledez – aşa cum am mai făcut-o şi cu alte ocazii – pentru normalitate, raţiune şi pentru dreptul fundamental al omului de a pune la îndoială orice şi de a cerceta înainte de a crede, de a se bucura de viaţa sa unică şi de a pune cât mai des întrebarea „de ce?”:
„De ce plouă?”
„Asta e voia Domnului.”
„De ce a murit acel copil nevinovat în chinuri groaznice, ce păcate a avut?”
„Fiindcă i-a fost drag Domnului şi l-a luat la El.”
„De ce a ars electrocutat nenea acela care fura cabluri electrice?”
„Pentru că l-a pedepsit Dumnezeu şi l-a luat dracul!”
„De ce ne-a dat Dumnezeu minte?”
„Din greşeală. Noroc că n-a dat la toţi… Acum culcă-te şi fii cuminte!”.

© Marcel Chitac 2012

TABLOURI DINTR-O EXPOZIŢIE

În galeria unde expuneam numai nuduri intră o tânără doamnă însoţită de un puşti de cinci ani, pe care-l ţine cu grijă şi tandreţe de mână. După primii câţiva paşi, aruncă o privire panoramică asupra lucrărilor de pe simeză, rotindu-şi capul de la stânga la dreapta şi invers, cam cu echivalentul unui arc de cerc de o sută optzeci de grade, cască gura mare, face ochii cât cepele şi, fără a scoate vreun sunet, acoperă cu cealaltă mână ochii progeniturii, se-ntoarce brusc şi iese grăbită din acel loc „nociv”.
N-am înţeles de ce a mai intrat, pentru că afişul din geamul galeriei spunea clar despre ce era vorba înăuntru, iar, pe de altă parte, nudurile mele n-aveau nimic obscen şi nici vreo conotaţie sexuală; erau nişte studii care puneau în evidenţă frumuseţea şi armonia proporţiilor, mişcarea, atitudinea, contrastul de lumină-umbră, volumetria, rafinamentul cromatic, toate acestea având ca pretext sau motiv pictural corpul uman feminin ce i-a inspirat pe artiştii din toate timpurile.
După vreun sfert de ceas îşi face apariţia o distinsă şi respectabilă bătrânică păşind cu picioarele târşâite, de parcă ar merge pe schiuri, iar forma pălăriei şi pardesiul o fac să semene cu actuala regină a Angliei. Zăboveşte câte zece minute în faţa fiecărui tablou, ba apropiindu-se foarte mult, ridicându-şi ochelarii de pe ochi, ba depărtându-se de-a-ndăratelea câţiva paşi.
Iată, în sfârşit – îmi spun în gând – un adevărat degustător de artă care, în ciuda vârstei şi sexului, nu pare deranjat de tema expoziţiei.
La plecare, se apropie de mine, întrebându-mă:
- Dumneavoastră sunteţi autorul tablourilor?
- Da, răspund eu cu o jumătate de gură, neştiind dacă voi primi cuvinte de laudă sau dacă voi fi apostrofat, având încă în minte imaginea cu mama surprinsă şi revoltată care i-a obturat privirea inocentului prunc pentru a nu vedea „măscările”.
- Aţi fost vreodată în Bucovina să admiraţi brazii verzi, drepţi şi înalţi, cerul albastru, precum „albastrul de Voroneţ” şi norii albi, pufoşi, nu mai ştiu dacă se numesc nimbus sau cumulus şi pescăruşii în zbor… ba nu, acolo nu-s pescăruşi, că-i munte, pescăruşii trăiesc la mare, mă rog, fără pescăruşi – continuă concesiv „mentora” – de ce nu mergeţi să pictaţi brazii de acolo? Ce v-a venit să pictaţi femei goale, vă plac aşa de mult femeile?... S-ar putea să vă placă, doar sunteţi bărbat. Acum, pe toate gardurile şi în toate revistele, numai asta vezi; probabil că asta vor tinerii ăştia zvăpăiaţi, fără niciun Dumnezeu, din ziua de azi, dar dumneata eşti om în toată firea, văd că ai început deja să albeşti la păr…
De ce n-am eu talentul dumitale?... Să primeşti un asemenea dar de la Dumnezeu şi să-ţi baţi joc de el pictând femei dezbrăcate!?...
A plecat vorbind în continuare singură, târându-şi schiurile pe care le vedeam doar eu, ultima imagine cu ea privită din spate făcându-mă să cred pentru o clipă că expuneam la Tate Gallery din Londra şi că tocmai m-a muştruluit regina Angliei.
Am rămas şi eu „tablou”, neştiind pentru moment dacă-i aievea sau visez.
Văzând după câteva experienţe asemănătoare că n-o scot la capăt cu pictura, mi-am zis că poate am luat-o pe o cale greşită şi m-am apucat de scris.
După lansarea primei mele cărţi – care a fost pentru mine tot ca o suită de tablouri ce exprimau felul meu de a vedea lumea – o altă doamnă mă dojeneşte cu severitate:
- Dar, de ce nu scrii şi lucruri serioase, despre oameni excepţionali cu calităţi deosebite, care fac cinste acestui neam? …Este adevărat că printre politicienii care se perindă la putere în goana după ciolan nu găseşti niciunul mai breaz, toţi sunt o apă şi-un pământ, parcă-s făcuţi de aceeaşi mamă, dar, uite, îţi dau eu o idee: ai auzit de părintele X, care a fost un adevărat sfânt, nu degeaba l-au canonizat, de ce nu scrii despre el?!...
Cred c-o să mă las şi de scris şi-o să mă apuc de altceva la care să mă pricep mai bine, iar acel ceva să fie util şi pe placul tuturor. În afară de pictură şi literatură îmi place muzica, dar doar s-o ascult, cântată de alţii, în acest domeniu n-aş avea chiar nicio şansă să mă produc. Nu îndrăznesc să cânt nici măcar atunci când sunt singur. Dacă aş face imprudenţa asta, cred c-aş lua-o la fugă precum iepurele când îşi vede propria umbră.
Este trist, dezolant chiar să ajungi la bătrâneţe şi să constaţi că n-ai fost în stare de nimic bun, că mai mult ai încurcat lumea decât să le fi fost de vreun folos celorlalţi.
Vorba unui vecin din sat care, atunci când se supăra rău pe fecioru-său ce-i făcea numai boroboaţe, îi zicea cu amărăciune: „Decât să stric mâncarea cu tine, mai bine aş creşte un porc!”.

© Marcel Chitac 2012