marți, 29 noiembrie 2011

„NA VERNISAJ, NA VERNISAJ CACOI PARTRET, CACOI PEIZAJ…”

Se spune că Petru cel Mare – care era un despot luminat –, după ce a construit Ermitajul, a dat poruncă să fie lăsaţi şi oamenii de rând să intre să viziteze muzeul, pentru a putea admira şi ei capodoperele expuse acolo, conştient fiind de rolul educativ al artei.
Deşi intrarea era liberă, nu costa nicio copeică, mujicii nu se înghesuiau să se plimbe printr-o clădire aşa de somptuoasă fie din lipsă de obişnuinţă, fie din prea mare sfială, spre consternarea şi marea dezamăgire a ţarului.
Atunci, acestuia i-a venit o idee genială: la ieşirea din muzeu, să i se ofere fiecărui vizitator câte o stacană cu votcă. Din acel moment, era tot timpul o coadă interminabilă la porţile Ermitajului. Unii iubitori de „artă” mai zeloşi vizitau muzeul de mai multe ori pe zi, până cădeau epuizaţi de atâta „efort intelectual”.
Nu ştiu dacă la noi datează de atunci obiceiul ca vernisarea expoziţiilor de artă să fie însoţită şi de o „trataţie”.
Din păcate, pe cât de mare este înghesuiala la vernisaj, pe atât de pustii sunt galeriile în următoarele zile, până la închiderea expoziţiei.
Un dialog imaginar cu impresii de la un asemenea eveniment ar suna cam aşa:
- Cum a fost la vernisaj?
- Vinul era bun, dar alunele cam râncede!...
Detest vernisajele, indiferent dacă este vorba de vernisajul expoziţiei mele sau al altora.
Formalismul, convenienţa şi denaturarea adevăratului scop al ceremoniei – la fel ca la praznicele de pomenire – sunt doar câteva din motivele acestui sentiment.
De obicei, când criticul prezintă expoziţia şi pe autorul ei, nimeni nu-l bagă în seamă, iar atunci când termină expozeul, toată asistenţa aplaudă frenetic. Aplauzele nu pot fi interpretate ca semn de aprobare sau de admiraţie, cum se întâmplă în mod paradoxal şi absurd la coborârea artiştilor în mormânt, pentru „spusele” criticului – ce-i drept, de cele mai multe ori bate câmpii –, ci ca semn de bucurie că s-a terminat cu partea plictisitoare a programului şi urmează fondul problemei, altfel spus, „cacaia votca!”
Deşi n-am înţelepciunea lui Petru cel Mare, cred că soluţia ar fi un vernisaj continuu, pe toată durata expoziţiei, sau chiar înlocuirea degustării de artă cu degustări de băuturi şi bucate alese.
Nu degeaba se vorbeşte tot mai des despre arta culinară. Oare când vom avea şi o universitate cu acest profil, alături de Academia de tenis sau de cea de fotbal?




© Marcel Chiţac 2011

vineri, 25 noiembrie 2011

IULIA


Într-o primăvară, după ce s-a topit omătul şi au curs pâraiele de pe dealuri vreo două săptămâni, au mai bătut soarele şi vântul o vreme, s-a mai zbicit glodul de pe drum şi s-a încălzit pământul suficient de mult, bunicul Hariton l-a luat pe tata – care era flăcău, adică om neînsurat – la arat şi semănat la un ogor ce se afla tocmai în Nagâţ, spre Rediu.
Taică-meu, având încă mintea necoaptă, a luat-o cu el şi pe Iulia, o căţea neagră ca şmilul, care ar fi avut la acea treabă rostul muştei la arat.
Pe la amiază s-au aşezat pe brazdă şi au aşternut ştergarul pe care au pus mămăliga şi ce le mai pusese bunica Profira în traistă drept merinde să-şi potolească foamea.
Vecinul lor de ogor, Ghiţă Zarâmbu, prânzise deja şi se îndrepta spre ei pentru a cere o ţigară – niciodată fumătorii de ocazie n-au nici ţigări, nici chibrituri – şi pentru a mai schimba două-trei vorbe.
Iulia – care se aşezase deja pe burtă lângă stăpânii ei şi-şi aştepta porţia de mămăligă –, deşi se afla departe de casă, ştia că acolo unde-i sunt stăpânii este şi teritoriul ei, pe care trebuie să-l apere, aşa că s-a pus pe lătrat, avertizându-l în acest fel pe acel nepoftit la masă să nu se apropie.
Atât tata, cât şi bunicul erau în culmea încântării văzând devotamentul căţelei lor, iar bunicului chiar îi trecuse supărarea pe fecioru-său pentru nesăbuinţa sa.
Vecinul însă nu s-a lăsat intimidat de lătratul Iuliei – probabil că nici nu prea înţelegea mesajul ei de la acea distanţă – şi se apropia imperturbabil, fără a încetini pasul.
Văzând că n-avea succes şi că duşmanul se apropia periculos de mult, Iulia a înşfăcat în gură mămăliga de pe ştergar şi a rupt-o la fugă în direcţia opusă celei din care venea „pofticiosul”, atras probabil de mirosul mămăligii, lăsându-şi stăpânii cu lingurile-n aer, cu ochii în soare şi cu sentimentul că au un câine destoinic.
Această păţanie, pe care mi-a povestit-o tata, am „retrăit-o” ca martor în primăvara anului 1968 când a fost invadată Cehoslovacia de către Marele Imperiu Rus (U.R.S.S.) împreună cu sateliţii săi, mai puţin România.
Atunci Ceauşescu a început să „latre” contra ruşilor, mai să rupă lanţul, condamnând „amestecul în treburile interne” şi toată lumea, inclusiv cea occidentală, l-a considerat un erou, deşi a doua zi a fost chemat la Moscova şi s-a întors de acolo spăşit, cu coada între picioare.
Ceea ce n-au înţeles cei care au aplaudat gestul său „patriotic” şi de „disidenţă” în cadrul lagărului comunist a fost faptul că el n-a lătrat pentru a-şi apăra poporul şi independenţa ţării, ci scaunul, temându-se să nu aibă aceeaşi soartă ca Dubcek.
Îi cer iertare Iuliei – fie-i ţărâna uşoară – că am comparat-o cu Ceauşescu, dar, uneori, istoria se repetă.


© Marcel Chitac 2011

DANIIL

Fiecare sat sau comunitate are cel puţin un membru care iese din comun prin ceva, chiar dacă nu întotdeauna acel ceva este demn de laudă. Uneori este dificil sau imposibil să-i defineşti pe aceşti indivizi, să stabileşti dacă însuşirile lor sunt bune sau rele; asta mai depinde şi de scopul sau de împrejurările în care sunt ele folosite, de către cine şi după ce criterii se face evaluarea.
Daniil era un fel de Goliat al Horodiştei, un plăvan ce avea palmele cât căuşele şi căra câte doi saci cu grâu deodată la subsuori, de parcă ar fi dus două perne umplute cu fulgi de gâscă.
Deşi avea nume de prooroc, înţelepciunea nu-l dădea afară din casă. Dacă ar fi avut şi mintea de acelaşi calibru cu forţa fizică, ar fi fost probabil ceea ce în ziua de azi se înţelege prin „superman”. Numai că Dumnezeu nu pune niciodată toate ouăle într-un singur paner.
Din cauză că muncea cât zece fără să facă nazuri sau să se văicărească, i se treceau cu vederea prostiile pe care le spunea sau le făcea uneori, fiind tratat de către ceilalţi ca un copil mare, chiar dacă, la cei peste treizeci şi cinci de ani ai săi, trebuia să fi fost de mult însurat şi cu vreo doi-trei copii prin ogradă.
Tocmai când lumea se obişnuise cu ideea că Daniil va rămâne până la bătrâneţe un flăcău cu minte de copil, s-a produs miracolul: şi-a găsit o fată sărmană care să-l accepte şi să-l placă aşa cum era el.
Când nevastă-sa a născut primul – care avea să fie şi ultimul – lor copil, Daniil a fost atât de surprins şi de încântat de isprava sa, că nu mai avea stare; îşi făcea mereu de lucru în jurul „operei” sale, neglijându-şi în schimb celelalte îndatoriri şi treburi gospodăreşti, ba îi cam pierise pofta de mâncare, ce până atunci îi prisosea, şi dormea iepureşte, tresărind ori sărind ca ars din pat la orice scâncet sau smiorcăit al pruncului.
Dacă ar fi putut, ar fi luat asupra sa, în totalitate, şi îndatoririle de mamă. Sta mereu şi se minuna cum de a putut ieşi din el sau, mă rog, cu contribuţia lui o fiinţă atât de gingaşă, de lipsită de apărare – tocmai de aceea nu-l slăbea o clipă din ochi –, un boţ de carne care avea tot ce-i trebuie unui om, numai că le avea pe toate atât de mici în comparaţie cu el, deşi puiul îi semăna leit.
De câte ori consoarta îl vedea stând ore în şir ca un înger surd, holbându-se la copil, îl ocăra şi-l trimitea să se mai ocupe şi de alte treburi din gospodărie, lăsate de izbelişte. Daniil însă nu-şi mai găsea locul şi umbla de ici-colo fără niciun rost, ca un coi într-o căldare.
La vreo două săptămâni de la apariţia acestei minuni în casa şi în viaţa sa, nu şi-a mai putut înfrâna dorinţa şi totodată teama de a-şi lua feciorul în braţe şi de a-l ţine lipit de pieptul său de taur, să simtă şi mai mult că acea făptură era trup din trupul lui. Ar fi vrut să ajute mogâldeaţa să crească mai repede, să înceapă să umble pe picioruşele ei, să înveţe să vorbească, pentru a-i putea transmite tot ce ştia el să facă: jumâcuri de prins iepuri, capcane pentru vulpi, cum să pună nada în cârligul de la undiţă când va merge să prindă peşte…
Abia aştepta să-l ia cu el la pescuit la Prut.
Dar Prutul e un loc periculos, s-au înecat în el oameni zdraveni, cum să laşi un copil neştiutor să se expună la… Doamne fereşte!
Gândindu-se la asta, îl trecu un fior prin tot corpul lui masiv şi se cutremură, strângând progenitura şi mai tare la piept, de parcă ar fi trăit aievea acel scenariu cumplit, ducă-se pe pustii!
Cu cât i se perindau prin minte mai multe ameninţări imaginare ce i-ar fi putut da târcoale acelei fiinţe neprihănite, cu atât îşi strângea odorul mai tare în braţele-i vânjoase.
Când îl lăsă, în sfârşit, în covata ce-i servea drept pătuţ şi leagăn, văzu că micuţul atârna moale ca o pelincă şi nu mai avea suflare…
De fiecare dată când ajung la acest episod, mă emoţionez atât de tare, încât nu mai pot povesti ce s-a mai întâmplat cu bietul Daniil.
Fapta lui a rămas proverbială în sat şi, culmea, amuzantă pentru cei ce şi-o amintesc, fiind evocată ori de câte ori cineva strânge mai tare în braţe o persoană dragă, mai ales după o absenţă îndelungată, „victima” replicând: „Uşurel, că mă omori, nu strânge şi tu ca Daniil!”




© Marcel Chitac 2011