ADAM ŞI PĂCATUL ORIGINAR

Motto:
„Cel ce făcuse omul, Iehova sau Satan,
Nu prevăzuse mintea şi-n minte un duşman.”
T. Arghezi – Cântare omului

Gestul necugetat al lui Adam de a fi muşcat din acel măr din Grădina Edenului – la îndemnul Evei, care la rândul ei a fost influenţată de către un diavol sub acoperire deghizat în şarpe – a marcat de fapt începutul umanităţii.
Rezumând, după ce a mâncat din fructul oprit, Adam a conştientizat că până atunci el se plimbase nestânjenit şi ţanţoş, cu puţa goală, prin faţa Domnului. Drept urmare, s-a ascuns imediat în boscheţi şi şi-a acoperit partea ruşinoasă cu o frunză de podbal, deconspirându-se în acest fel pentru actul de indisciplină comis. Consecinţa acestui episod vechi-testamentar – regretabil în viziunea unora, fericit sau inspirat după părerea mea – o ştim cu toţii: Dumnezeu Tatăl i-a exmatriculat din Rai pe Adam şi pe Eva fără drept de apel, „binecuvântându-i” şi cu câteva blesteme ca un tată bun şi iertător ce este.
Ciudat lucru, oamenii au avut de obicei un sentiment de admiraţie şi de solidaritate faţă de răzvrătiţi de-a lungul istoriei. Deşi Adam nu poate fi considerat chiar un răzvrătit, un nonconformist, actul lui de nesupunere – mai mult indus decât premeditat – a avut efecte incontestabil pozitive pentru urmaşii săi, dacă e să dăm crezare poveştilor al căror autor este Moise (cartea I: Facerea sau Geneza). Nu înţeleg de ce Biserica îl consideră pe Adam mai degrabă un personaj negativ, o operă imperfectă a lui Dumnezeu. Ce s-ar fi întâmplat dacă – ipotetic vorbind – Adam şi-ar fi înfrânat pofta de a fi muşcat din măr?
Gustând din fructul cunoaşterii binelui şi a răului, Adam s-a transformat dintr-un animal biped (homo erectus) într-o fiinţă cugetătoare (homo sapiens); atunci s-a trezit în el conştiinţa de sine şi a început să pună şi să-şi pună întrebări. Datorită actului său de „neascultare” a debutat lunga şi dificila evoluţie a speciei umane pe acest pământ. Altfel, omul ar fi rămas în continuare un animal de companie în Grădina Domnului.
Cred că strămoşul nostru biblic ar trebui tratat cu mai multă consideraţie şi recunoştinţă decât până acum, fără să i se mai pună în cârcă toate necazurile şi neîmplinirile noastre în urma aşa-zisului „păcat originar”. După cum spune Pelagius, „Dacă păcatul e înnăscut, el este involuntar; dacă e voluntar, atunci nu este înnăscut (originar)” sau, în acelaşi sens, Mircea Eliade: „Cum s-a putut contamina sufletul de păcatul originar – care stă la originea păcatelor actuale – fără să fi existat în Dumnezeu nedreptatea de a-l expune răului…?”
Emil Cioran consideră şi el absurdă „găselniţa” cu păcatul originar: „Atâta timp cât omul va mai fi hărţuit de ideea şi de conştiinţa obsedantă a păcatului, rămâne o fiinţă condamnată. Sentimentul păcatului este cel mai blestemat dintre sentimentele profunde. Creştinismul nu trebuie să ne facă mai nefericiţi ca, în schimb, să ne dea mai multe iluzii într-o cădere mai mare. Nu e plăcut să fii creştin.”
Aş încheia totuşi într-o notă optimistă spunând că „păcătosul şi netrebnicul” de mine îl venerează pe tătuca Adam ca pe cel mai important personaj biblic. Degustarea mărului a avut ca efect scoaterea omului din cavernele Edenului pentru a-l lansa în palpitanta şi frumoasa aventură a cunoaşterii binelui şi a răului pe Pământ.
Fie Adam binecuvântat de acum şi până-n veac. Aleluia!

© Marcel Chitac 2011

TINERET, MÂNDRIA ŢĂRII!

Ca urmare a micşorării habitatului în care trăiesc elefanţii pe unele meleaguri africane, ei intră tot mai des în conflict cu oamenii de acolo. Mulţi elefanţi au fost masacraţi din această cauză.
Ecologiştii preocupaţi de protejarea speciei pachidermelor au pus în practică un program prin care strămutau puii de elefanţi rămaşi orfani în zone mai îndepărtate şi mai puţin populate, numai că, după ce aceşti orfani ajungeau la maturitate, aveau un comportament foarte agresiv şi oarecum atipic speciei din care făceau parte. De exemplu, atacau şi omorau oameni în situaţii în care, în mod normal, n-ar fi trebuit s-o facă sau ucideau chiar şi rinoceri.
Studiind fenomenul, savanţii au dezlegat în cele din urmă misterul: totul se datora faptului că pachidermele cu pricina crescuseră şi se maturizaseră în lipsa ori în afara familiei, altfel spus, nu aveau „cei şapte ani de acasă”, esenţiali pentru dezvoltarea lor ulterioară.
Am invocat acest caz interesant din lumea animalelor, pentru că am găsit aici similitudini cu un fenomen care se petrece acum pe plaiurile noastre mioritice în lumea umană.
Cei care gestionează vremelnic destinele acestui popor, interesaţi fiind mai mult să se îmbogăţească rapid şi fără limită decât să îngroaşe filele cărţilor de istorie cu numele şi cu faptele lor demne de laudă, nu sunt deloc preocupaţi de problemele fundamentale cu efect pe termen lung ale „turmei” pe care o păstoresc.
Drept urmare, nu numai că nu se fac drumuri, autostrăzi sau investiţii în obiective de importanţă strategică, dar sunt tratate cu dispreţ sau minimalizate ca importanţă domenii primordiale pentru calitatea umană a acestei naţii: sănătatea, educaţia şi cultura.
Îmi amintesc declaraţia făcută mai demult de către un înalt demnitar din Emiratele Arabe Unite care menţiona printre altele faptul că nu consideră petrolul drept cea mai de preţ bogăţie; mai devreme sau mai târziu acesta se epuizează. Marea lor avere este tineretul, de care depinde dezvoltarea viitoare a ţării. Din această cauză, conducătorii lor investesc foarte mult în educaţie.
Revenind de la elefanţi şi petrol la oile noastre, sunt de-a dreptul consternat şi chiar oripilat când văd şi aud cum se manifestă tinerii noştri în situaţii şi locuri diferite, mai ales când umblă în haită şi se eliberează de rudimentul de jenă sau de inhibiţie pe care-l mai au. Se exprimă doar prin rânjete, urlete sau fluierături, au o privire „nefocalizată” ce exprimă golul lor interior şi e mai bine să-i ocoleşti, dacă poţi. Ai comite un act de mare imprudenţă dacă le-ai atrage atenţia că nu le apreciezi comportamentul.
Nu toţi sunt fii de „căpşunari”, lăsaţi în grija bunicilor, pentru a putea explica acest derapaj educaţional. Majoritatea au părinţii în ţară şi locuiesc împreună cu ei, numai că aceşti părinţi, în goana lor după agoniseală, nu mai au timpul sau priceperea de a se ocupa de buna-creştere a „loazelor”. Ei consideră că îşi îndeplinesc obligaţiile faţă de progenituri dându-le banii de buzunar necesari frecventării barurilor, discotecilor, sălilor cu jocuri de noroc sau degustării etnobotanicelor.
Cei care cred că lăsându-le o avere materială considerabilă urmaşilor lor le asigură un trai fericit şi lipsit de griji comit o gravă eroare.
Un fenomen aproape simptomatic se petrece peste tot în lume: dacă prima generaţie face eforturi şi sacrificii mari pe căi mai mult sau mai puţin corecte să acumuleze capital, moştenitorii nu au nevoie de mult timp sau efort pentru a-l „toca” în întregime.
„Educaţia prin muncă şi pentru muncă” nu este un simplu slogan, ci chiar se aplică în lumea civilizată, mai ales în familiile înstărite.
Dacă sociologii şi psihologii de la noi ar studia şi ar face publice rezultatele ce indică nivelul catastrofal al calităţii educaţiei tinerei generaţii, precum şi implicaţiile acestora pe termen mediu şi lung, cred că subiectul ar putea deveni prioritar pentru acei demnitari care mai au o brumă de conştiinţă şi de responsabilitate în această ţară.
Altfel, România va deveni un teritoriu sau un areal locuit de o populaţie de bipezi zgomotoşi care vor comunica între ei doar prin nişte bizare sunete monosilabice şi vor avea un comportament ce va aminti de vremurile barbare ale omenirii.

© Marcel Chitac 2011

LUNA

Frivorea era o fată frumuşică, dar cam năbădăioasă şi, n-aş exagera prea mult dacă aş spune, chiar focoasă; parcă-l avea pe „ducă-se într-însa”, fiind privită cu admiraţie şi cu poftă de către flăcăii din sat, pe care-i băga în draci, mai ales când se prindea în horă sau când îi sărea curu-n obraz la o sârbă mai săltăreaţă.
Celelalte femei – mame de băieţi neînsuraţi sau soţii de bărbaţi care uitau uneori că erau însuraţi, precum şi cele ale căror fete aveau toate „şansele” să rămână fete bătrâne – n-o vedeau cu ochi buni şi găseau întotdeauna motive pentru vorbe de ocară la adresa ei.
Deşi băieţii îi dădeau mereu târcoale, precum muştele borcanului cu miere încă nedesfăcut, Frivorea s-a măritat în cele din urmă, spre surprinderea tuturor – mai mult la îndemnul babelor ce credeau că în felul acesta „o să se mai potolească ea” – cu Romoluţă care, în contrast cu ceilalţi flăcăi ce o curtau, era un băiat liniştit, o privea mai mult pe furiş şi se cam pierdea cu firea când îi vorbea. Asta poate şi din cauză că şchiopăta de piciorul stâng, în urma unei lovituri de copită de cal primită în copilărie, ceea ce nu-l împiedica totuşi la muncă şi se pricepea aproape la orice.
Datorită firii lui retrase, lumea îl considera slab de înger, fără vână de bărbat, chiar nătâng.
Se pare că soarta n-a fost prea generoasă cu el încă de când s-a născut: nu numai piciorul, ci şi numele i-a fost schilodit. Cel ce completa certificatele de naştere la primărie avea, ce-i drept, un scris caligrafic, dar nu cunoştea istoria Romei şi, fiind cam fudul de urechea din partea căreia i se dicta numele nou-născutului, în loc de Romulus a înţeles Romoluţă.
Ce-i drept, după nuntă, Frivorea „s-a mai potolit”, dar nu chiar de tot şi nici dintr-o dată. Unul dintre foştii ei pretendenţi, Pasinucă Amălăncii, n-a încetat asediul imediat cum făcuseră ceilalţi ci, după mai multe încercări, a reuşit să cucerească mult-râvnita „redută”, numai că-şi primea trofeul în rate şi pe ascuns.
După câţiva ani de astfel de trai, mai degrabă chinuit decât fericit, Pasinucă se hotărî să n-o mai împartă pe amanta lui cu pămpălăul de Romoluţă şi să nu trebuiască să se ascundă de el şi de ochii lumii.
Într-o seară caldă de toamnă, Pasinucă s-a îmbrăcat cu burnuzul, a luat toporul şi un curmei de sfoară pentru a da impresia celor ce-l vedeau că se duce în huciul de lângă Bâtcă să aducă crengi uscate pentru foc. Aflase că în acea zi Romoluţă fusese chemat în satul vecin să ajute pe cineva să-şi înjghebeze o căruţă.
Ibovnicul s-a aşezat pe un trunchi căzut lângă cărare, aşteptându-şi rivalul, chiar dacă nu ştia exact cum urma să procedeze.
Cu toată pornirea lui ticăloasă şi firea năvalnică pe care o avea, parcă nu-i venea să-l lovească aşa, dintr-o dată, pe Romoluţă în moalele capului. Poate că ar fi fost bine să-l provoace mai întâi, să-l întărâte şi să-l facă să dea el primul. Aşa ar fi putut, în caz că, Doamne-fereşte, s-ar fi aflat că el era autorul crimei, să spună că a fost vorba de autoapărare. S-au luat mai întâi la ceartă din cauza Frivorei, de la sfadă s-a trecut la bătaie şi apoi, nici el nu mai ştia ce şi cum s-a-ntâmplat…
Tocmai atunci, se auzi foşnet de frunze uscate din susul cărării. Punând mâna pe topor, Pasinucă ieşi în cărare şi simţi cum inima începuse să-i bată nebuneşte.
Fiind deja întuneric şi fiindcă ascultase multe povestiri din folclorul local despre întâmplări cu lupi sau cu bandiţi, Romoluţă tresări de frică zărind o siluetă nemişcată în mijlocul drumului, la acea oră şi în acel loc.
După ce-şi recunoscu consăteanul şi îşi veni în fire, îl întrebă:
- Ce faci aici, pe întuneric?
- Am venit după lemne şi m-a prins noaptea. Ştii cum e toamna, ziua-i scurtă, te iei cu treaba şi se-ntunecă dintr-o dată… N-ai cumva o ţigară şi pentru mine?
În timp ce Romoluţă îşi căuta ţigările şi chibriturile prin buzunarul de la piept, Pasinucă crezu că atunci ar fi fost momentul potrivit să-l lovească, dar îşi aminti imediat de planul făcut mai înainte şi îşi stăpâni acest impuls.
După alte câteva schimburi de vorbe, fără nicio legătură cu ceea ce avea să urmeze, pe amant îl sperie gândul ca nu cumva să se lase înduioşat de inocenţa şi de lipsa de reacţie a celui ce urma să-i devină victimă şi atunci trecu direct la subiect, conform planului ticluit:
- Să ştii, Romoluţă, că mie mi-i tare dragă Frivorea… şi ei îi place de mine, drept dovadă că trăim împreună, pe furiş, de câţiva ani. Aş vrea ca de acum înainte să fie numai a mea, aşa că tu trebuie să dispari – şi, în acest timp, bătea cu muchea toporului în palma stângă, dându-i de înţeles ce-l aştepta.
La auzul acelor vorbe, Romoluţă parcă simţise deja cum l-a lovit o măciucă în cap şi i s-au înmuiat genunchii. Primul gând a fost să o rupă la fugă, dar cu piciorul lui beteag n-ar fi avut nicio şansă de scăpare. Ar fi vrut să spună ceva pentru a se convinge că ori este o glumă sinistră, ori că are un vis urât sau măcar pentru a mai trage de timp, dar îşi simţi gâtlejul uscat şi nu putu scoate niciun sunet. Instinctiv, ridică ochii spre cer, pentru a implora ajutorul Celui de sus, sperând într-un miracol.
Atunci, a văzut luna pe cerul senin cu puzderie de stele în jurul ei. Era o lună plină, strălucitoare şi perfect rotundă ca o aureolă a unui sfânt de pe pereţii bisericii din sat, trasă cu compasul şi poleită cu aur.
Revenindu-i glasul, spuse ceva ce nici el nu ştia de unde-i venise, poate din cauza disperării şi a şocului prin care trecea, ceva ce semăna mai degrabă a resemnare, ca în „Mioriţa”:
- Să ştii că, dacă vei face asta, deşi nu este nimeni de faţă, fapta ta nu va rămâne nepedepsită. Uite, eu îmi iau ca martor al fărădelegii tale luna, care este deasupra noastră şi vede tot!
- Grăieşti degeaba, doar nu crezi c-o să scapi spunând prostiile astea. Mă mir cum a putut Frivorea să se mărite cu un prostănac ca tine – şi, zicând asta, Pasinucă simţi cum îi năvăleşte sângele în cap şi-l împunse-n piept cu putere, cu vârful cozii toporului, pe soţul amantei sale. Acesta se dezechilibră şi se răsuci pe piciorul valid pentru a evita căderea pe spate. În timp ce se prăbuşea, cu mâinile întinse înainte, mai primi o lovitură scurtă, dar puternică, de astă dată cu muchea toporului, în ceafă.

Deşi victima nu se mai mişca, ucigaşul vru să mai lovească o dată, pentru a fi sigur că a făcut treaba aşa cum trebuia. Renunţă în ultima clipă, gândindu-se că nu era bine să lase prea multe urme. Poate va părea un accident.
N-a dat cu lama toporului, pentru că nu suporta să vadă sânge. De aceea, nu tăia porci, miei şi nici măcar găini. Avea şi el sensibilităţile lui, ca tot omul.
În acele vremuri, dacă victima unei crime nu era o persoană importantă, nu se făceau investigaţii prea amănunţite. Mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv sau altul, mai şi mureau oamenii, că numai Dumnezeu este veşnic.
La vreun an şi jumătate după această întâmplare petrecută sub clar de lună, ca un act dintr-o tragedie pe scena unui teatru fără spectatori, iluminată de un reflector ce nu-şi mai avea rostul, Pasinucă a devenit, din ibovnic, soţul Frivorei.
Pasiunea lor însă a început să se stingă odată cu trecerea timpului; nu mai era nici tentaţia fructului oprit, el se purta din ce în ce mai apatic şi uneori chiar brutal cu ea şi se pare că-i căzuse cu tronc altă muiere măritată, Zurla lui Buduviz, o dadulcă cu capul mic şi tărtăjii mari.

*
Au trecut aproape zece ani de la moartea în condiţii misterioase a lui Romoluţă. Lumea a început să-l uite, nu mai vorbea despre oribila crimă cu autor necunoscut. Frivorea însă se gândea din ce în ce mai des la fostul ei soţ şi regreta şi se căia pentru prostiile tinereţii, când nu ştiuse să-i aprecieze calităţile şi îşi lăsase capul sucit de bărbatul care abia acum îşi dădea arama pe faţă.
Într-o seară, după ce au stins lampa şi s-au băgat în pat, cei doi soţi se gândeau fiecare la problemele lor de peste zi, studiind cu privirea obiectele din cameră, care se aflau în calea fascicolului de lumină ce intra pe fereastră de la lună, lumină ce făcea ca obiectele banale în timpul zilei să pară mult mai importante şi mai pline de mister ca de obicei.
Luna era mare, galben-aurie, semănând cu o mămăligă abia răsturnată din ceaun. Chipul lui Pasinucă se lumină de un zâmbet larg care persistă în vreme ce privea fără să clipească luna.
- De ce zâmbeşti aşa, din senin? – îl întrebă consoarta.
- Nu-i nimic, mi-am amintit ceva…
- Spune-mi şi mie, zise Frivorea, lipindu-se şi mai mult de el.
- Nu-i ceva important, o prostie.
- Te rog, spune-mi, doar ştii că-mi plac prostiile! – şi îl ciupi de burtă.
Gândindu-se că timpul vindecă multe răni, chiar şi pe cele sufleteşti, că Frivorea l-a iubit şi-l iubeşte în continuare pe el, mai mult decât pe nefericitul ăla, a considerat că nu mai era niciun pericol să-i mărturisească ce se întâmplase în acea noapte cu lună.
- Să ştii că eu l-am omorât pe Romoluţă, dar ca să vezi cât de prost era, înainte de a-i face felul, a zis că el îşi ia ca martor luna pentru cele întâmplate. Cum a putut spune aşa ceva? Uite, luna este tot acolo la locul ei şi, chiar dacă a văzut ce-am făcut, tace ca muta… Mare tolomac era, zău!
A doua zi, după ce Pasinucă a plecat la treburi, Frivorea s-a dus la poliţie şi-a povestit tot ce-i spusese soţul ei.

*
În anii grei de puşcărie care au urmat, în nopţile cu lună plină, din celula unde era închis Pasinucă se auzeau urlete şi zgomotul făcut de castronul în care-şi primea porţia zilnică de terci, castron ce era aruncat cu furie în gratiile de la ferestruica pe unde luna îşi trimitea, în semn de batjocură, lumina rece, metalică şi indiferentă.
Până şi castronul, lustruit după atâţia ani de frecat cu dumicatul de pâine pentru a recupera şi ultimul strop de zeamă din el, îşi bătea joc de sărmanul nenorocit, semănând prin forma rotundă, ce reflecta lumina slabă din celulă, cu o lună perfidă.

© Marcel Chitac 2011

MASA TĂCERII

De obicei, prostul vorbeşte şi tare, şi mult.
Cu cât are mai puţine de spus, cu atât turuie într-una, verzi şi uscate, fără pauză, ca o moară stricată.
Chiar dacă nu-l cunoşti şi nici nu-l întrebi nimic, dacă ai ghinionul de a te afla lângă el – pe scaunul din autobuz sau în acelaşi compartiment de tren ori ca vecin cu casa –, acesta începe să-ţi povestească despre ce face la serviciu, deşi nu face ceva ieşit din comun, despre însuşirile plozilor, care i se par precoce sau geniali, amintiri din armată, dacă individul este bărbat sau despre boli şi tratamente, dacă-i femeie.
Abia când ajunge la politică, fotbal sau cancanuri despre aşa-zisele VIP-uri, poţi îndrăzni să-i spui că nu te interesează subiectul, fără să-l superi prea rău.
Palavragiul pus aici în discuţie nu are nici pe departe candoarea şi inocenţa lui Budulea Taichii, personajul lui Slavici.
El este agresiv, te tratează ca pe o victimă sigură, care nu ripostează, nu-şi pune niciodată problema dacă te interesează sau nu nimicurile ce-i umplu lui viaţa şi nici nu se miră că tu nu i te destăinui în vreun fel. Muţenia ta este luată drept semn de impresionare şi de admiraţie.
Mare greşeală a făcut Creatorul când l-a înzestrat pe om cu grai, crezând că în acest fel îl va putea deosebi de restul animalelor.
Şi, de parcă asta n-ar fi fost de ajuns, nu demult, l-a mai dotat şi cu telefon mobil. Vrei, nu vrei, trebuie să asculţi convorbirile altora care îşi etalează cu fudulie în public în gura mare prostia, nesimţirea sau mitocănia.
Ar trebui ca producătorii de celulare să fie obligaţi să livreze aparatele împreună cu cabine mobile pentru protejarea celor din jur.
Nu pot să înţeleg de ce nevoia de a vorbi la unii este mai puternică decât aceea de a asculta.
Aici nu poate fi vorba despre o pornire altruistă de a face un act de generozitate, de a alege între două opţiuni: a da sau a primi, ci mai degrabă de o atitudine de trufie, de vanitate, de un sentiment de superioritate faţă de celălalt sau de prostie pur şi simplu.
Ce mod de comunicare poate fi mai eficient decât acela când doi sau mai mulţi oameni tac împreună, atunci când orice cuvânt ar fi inutil şi perturbator?
Credeţi ca Brâncuşi a dat întâmplător uneia din lucrările sale titlul Masa Tăcerii şi nu „Masa Trăncănelii”?
Tăcerea este în primul rând o formă de respect şi o dovadă de bună-creştere, iar alteori modul de manifestare a înţelepciunii, a meditaţiei profunde, a unei trăiri spirituale intense.
Nu degeaba există în popor expresiile: „dacă tăceai, filosof rămâneai” sau „tăcerea e de aur”!

© Marcel Chitac 2011

TURISM ROMÂNESC

Acum trei-patru ani am fost la Castelul Peleş împreună cu câţiva colegi din Ungaria, Bulgaria, Polonia, Italia şi Franţa, care veniseră într-o tabără de pictură la noi.
I-am dus acolo vrând să-i impresionez, să le arăt că avem şi noi cu ce ne mândri şi că nu suntem chiar ultimii oameni din lumea asta.
Vizitarea muzeului a durat vreo două ore, mai ales fiindcă trebuia să se facă translaţia pentru fiecare în limba lui, la care s-a mai adăugat timpul cu drumul consumat până acolo, aşa că era firesc ca la ieşirea din castel oamenii să simtă nevoia de a merge la toaletă.
Cei care au fost pe acolo ştiu, desigur, că singura „budă” din zonă se află la marginea aleii de acces, pe partea dreaptă, când cobori la întoarcere.
De fapt, este o grupare de latrine turceşti, a căror prezenţă se remarcă mai mult prin simţul olfactiv decât prin cel vizual.
La intrare li s-a cerut turiştilor să plătească o mică taxă – lucru absolut normal – în schimbul căreia aceştia au primit un bilet şi o bucăţică de hârtie igienică, nu cu mult mai mare decât biletul, ceea ce m-a scos din sărite şi m-a făcut s-o întreb pe femeia ce era pe post de casieră de ce nu lasă sulul de hârtie la locul lui, adică în cabina unde omul să folosească acest preţios material atât cât este necesar.
Mi-a explicat că nu poate să facă un asemenea act de imprudenţă, pentru că hârtia se fură.
„Dar cum se descurcă cineva care este deranjat la burtă numai cu biletul de intrare şi cu cei douăzeci de centimetri de hârtie igienică? Pe de altă parte, ce impresie îşi fac turiştii străini care intră la closet după ce au ieşit copleşiţi de încântare din castel? Ne facem de …”
„Vorbiţi cu şefii!” – mi-a răspuns scurt cerbera.
Anul trecut am fost din nou pe acolo, de această dată fără musafiri, fiind curios dacă s-au mai schimbat lucrurile.
Spre marea mea dezamăgire, nu s-a mai adăugat nici un centimetru la cei douăzeci ai raţiei de hârtie igienică, în ciuda faptului că rata inflaţiei a mai scăzut.
Acum înţeleg simbolistica sau sensul heraldic al mult-contestatei frunze verzi din sigla cu care se mândreşte Ministerul Turismului în promovarea turismului autohton. Acea frunză stilizată de brusture a luat locul bucăţii de douăzeci de centimetri de hârtie igienică.
Este o soluţie mult mai economică şi mai ecologică, iar frunza, ramul, codrul au fost întotdeauna fraţi cu românul, nu şi cu străinul sclifosit, care ar face mai bine să stea la el acasă.
Ca bun român ce sunt, le recomand turiştilor străini să vină în România doar când vor auzi că în această ţară europeană nu se mai fură şinele de tren, cablurile de înaltă tensiune, capacele de canal, preşurile de la uşi şi hârtia igienică de la latrine.

© Marcel Chitac 2011

TEZAUR FOLCLORIC

Există un cântec vechi românesc cu mare succes pe la nunţi şi botezuri, ale cărui versuri încep cam aşa:
Spune, spune moş bătrân,
Spune-mi caii când se fură?
Moşul bătrân este reprezentantul Sfatului Bătrânilor, al înţelepţilor comunităţii, iar cel care întreabă este un novice, un hoţ debutant.
La această întrebare grea, moşul – care este tobă de experienţă în domeniu – răspunde:
Noaptea pe fulgerătură
Atuncea caii se fură.
Când e negură si ceaţă,
Atuncea caii se-nhaţă!
Dacă junele l-ar fi întrebat: „spune-mi caii cum se cresc?” sau „ogorul când se ară?”, nu numai că nu ar fi primit vreun răspuns, ci ar fi fost luat şi la bătaie pentru proastă creştere şi lipsă de respect faţă de bătrâni.
În cultura cărui popor aţi mai întâlnit fenomene similare, adică elogiul hoţiei sau hoţia ca mod de viaţă, iar hoţul să fie perceput de către ceilalţi ca un personaj pozitiv?
Chiar şi haiducia – atât de cântată în baladele populare – este tot o manifestare a hoţiei şi a banditismului. Nu întotdeauna haiducii furau de la bogaţi şi dădeau la săraci. Aceasta era o interpretare când în spiritul biblic, când în cel al ideologiei comuniste.
De cele mai multe ori, haiducii îşi cheltuiau banii furaţi prin cârciumi şi prin bordeluri, ştiind că funia se apropia de par.
Dacă v-aţi afla în vizită într-o familie de nemţi sau de japonezi şi v-aţi adresa copilului acestora, sub formă de alint şi în limba lor, fireşte, cu apelative de genul: „hoţule”, „şmechere” sau „banditule”, aţi fi poftit imediat afară din casa lor.
Mai există o melodie populară, mai recentă decât prima, care îi unge la suflet pe români la petreceri:
C-aşa beau oamenii buni
De sâmbătă până luni…
N-am auzit până acum niciun cântec în care să se spună:
"C-aşa-i românul când munceşte,
Până nu cade lat, nu se opreşte” (lat de muncă, nu de băutură).
Noroc că cei care ne-au primit în Uniunea Europeană nu participă la nunţile şi botezurile noastre şi chiar dacă ar face-o, nu ar înţelege tâlcul versurilor. I-ar fura probabil ritmul sau melodia şi i-ar anestezia horinca de pe masă.
Doamne, ocroteşte-i pe români! (mai ales noaptea pe fulgerătură sau de sâmbătă până luni)

© Marcel Chitac 2011

OMUL NOU

Nu ştiu dacă antropologii au remarcat faptul că la noi, în ultima vreme, a apărut o nouă rasă de oameni (denumirea ştiinţifică: ghiolbanus, ghiolbani).
Varianta masculină are gâtul mai gros decât capul ce se ţuguiază în partea de sus, creând o formă conică aproape ca la Oblio, şi umblă de obicei cu o tunsoare scurtă sau chiar cu ţeasta rasă pentru a se vedea mai bine că ridurile s-au format la ceafă, şi nu la frunte. De fapt, fruntea fiind foarte îngustă, nici n-ar mai fi loc de încreţituri.
Seamănă cu prototipul omului făcut dintr-o bucată, adică mai mult „din topor”, ceea ce se poate observa şi în comportament, nu numai în trăsăturile anatomice.
Aceşti indivizi nu sunt niciodată tulburaţi de complexe, îndoieli sau remuşcări, trăiesc doar la timpul prezent şi la modul pur biologic.
În cazul reprezentantelor sexului frumos am un sentiment de compasiune sinceră ori de câte ori văd fete tinere care n-au mai mult de 1,50 metri înălţime; în schimb, diametrul unei coapse concurează uneori cu cel al stejarului din Borzeşti, rămas de pe timpul lui Ştefan cel Mare.
Încerc să-mi explic de fiecare dată că ele sunt probabil victimele unor tulburări endocrine fără leac.
Numai că, în clipa următoare, aproape invariabil, fetele scot din geantă – dacă nu au deja în mână – o pungă din care încep să înfulece cu poftă, indiferent dacă se află în mers pe trotuar, în autobuz sau în sala de cinema, fie că este ora opt dimineaţa sau opt seara.
Oare ar leşina de foame dacă s-ar mai abţine puţin până acasă sau până într-un loc mai firesc pentru a mânca? Ca să nu mai spun că ceea ce fac este şi inestetic, şi neigienic.
Or avea oglindă în care să se mai privească din când în când? Iar dacă arată aşa de la vârsta asta, peste zece-douăzeci de ani de câţi pompieri va fi nevoie pentru a scoate un asemenea exemplar din casă cu targa pentru delfini printr-un perete demolat în loc de uşă? – mă întreb şi eu, de parcă asta ar fi treaba mea!
Evident că nu pot fi toţi oamenii făcuţi după acelaşi calapod, iar diversitatea are farmecul ei şi nici nu poţi reproşa cuiva că arată într-un anumit fel.
Ce vreau să spun însă prin exemplele date este că totuşi există o corelaţie între aspectul exterior şi cel interior, între respectul de sine şi respectul faţă de ceilalţi.
Nu întotdeauna natura sau ursitoarele sunt responsabile pentru ceea ce eşti sau pentru felul în care eşti perceput.
Un personaj de-al lui Cehov - doctorul din piesa de teatru "Unchiul Vanea" - spune la un moment dat: La om totul trebuie să fie frumos, şi îmbrăcămintea, şi înfăţişarea, şi sufletul.
"Omul frumos", despre care vorbeşte cu mult patos şi Dan Puric, este din păcate o specie pe cale de dispariţie la noi, specia menţionată mai sus fiind în expansiune.