Pe hărțile din zilele
noastre satul Horodiștea nu mai există, de parcă l-ar fi înghițit pământul, deși
cărțile de geografie îl menționează ca fiind așezarea omenească cea mai nordică
din țară. Este adevărat că cei care viețuiesc aici nu sunt nici mai breji, nici
mai vai de capul lor față de alți oameni de pe alte meleaguri, dar au totuși un
motiv de mândrie: în satul lor s-a născut un sfânt, Ioan Iacob Hozevitul, ceea
ce nu-i puțin lucru. Câte alte sate au un sfânt în calendar? Poate că de aceea
nu se mai străduiește nimeni să urmeze exemplul sfântului. Ce-i prea mult
strică. Grijile și preocupările horodiștenilor sunt cât se poate de banale, de
omenești. De pildă, unii cunosc mai bine drumul spre cârciumă decât pe cel ce
duce la biserică, cu toate că intră în crâșmă doar în situații excepționale: atunci
când au o bucurie de udat sau un necaz de înecat ori dacă afară este cald și
trebuie să se mai răcorească, iar dacă-i frig, să se încălzească. Cum se
întâmplă ca aceste fenomene să se repete destul de des, pentru ei nu trece zi
lăsată de la Dumnezeu în care să nu calce pragul bodegii, uneori și de
două-trei ori în aceeași zi.
Bufetul, cum s-a
numit mai târziu, duhnește a tutun ieftin, de contrabandă, a alcool cu felurite
izuri și denumiri, dar la fel de prost ca tutunul, a jeg și uneori a vomă.
Mirosul acesta le-a devenit mușteriilor permanenți mai familiar și mai
ispititor chiar în comparație cu fumul sufocant, înecăcios de tămâie și de
lumânări din naosul bisericii. În ochiul de geam de la fereastră – devenit mat,
opac, asemenea unui ochi uman cu cataractă, după ce alunițele lăsate de muște
ca niște insule s-au unit între ele formând continente – se izbesc cu capul
înainte bărzăuni cu abdomenul verde, nervoși că nu pot evada din mediul
pestilențial, greu de suportat chiar și pentru ei.
La una din cele două
mese cu tăblia din scânduri groase de brad, negeluite, cu muchiile și colțurile
rotunjite și lucioase după ani mulți de folosință, având scobituri în locurile
unde s-au sprijinit coatele clienților sau de la fundurile paharelor din sticlă
groasă, șade Leonte a lui Mucigai – un lungan slăbănog, tuciuriu, cu pomeții
obrajilor ascuțiți, mai să-i iasă oasele arcadelor zigomatice prin pielea
subțire, transparentă ca o foaie de calc. Jumătatea dreaptă a buzei de sus o
are ridicată tot timpul, parcă a rânjet de batjocură, lăsând să se vadă golul
rămas în locul dinților din față, ce n-au mai rezistat băilor prea dese de
alcool, iar pleoapa ochiului de pe aceeași parte stă întredeschisă zi și
noapte, ca un oblon cu balamalele stricate și neglijat de multă vreme. Obrazul
păstrează urmele unei arsuri din copilărie când a căzut în cap de pe cuptor,
peste ostrețe, pe plita încinsă. Cu îngăduință, se poate spune despre el că-i
oleacă mai chipeș ca dracul. Ciudat lucru însă, foarte mulți copii sau tineri
din sat seamănă mai degrabă cu dumnealui decât cu soții mamelor lor. Ai putea
bănui că de aceea la spovedit la biserică în ajunul marilor sărbători creștine
se înghesuie muierile de toate vârstele să-și mărturisească păcatele, rar vezi
câte un bărbat rătăcit printre ele, dus cu de-a sila de căpăstru de nevastă.
De partea cealaltă a
mesei – pe un taburet slinos și descleiat, ce se mișcă scârțâind jalnic sub
greutatea ocupantului, ca și cum piesa sărăcăcioasă de mobilier ar fi dat peste
cap câteva țoiuri cu rachiu – își odihnește corpul încovoiat ca o coromâslă, cu
capul mic și ascuțit între umeri, părând că-i lipsește gâtul, Angheluță a
Floacei. Are expresia omului mulțumit din cale-afară de el însuși, cu ochii cât
două puncte, foarte vioi, într-o continuă mișcare, și un zâmbet ironic sau tâmp
în colțul gurii, gata să-i întrebe pe cei din jur: „Voi știți cine-s eu?”.
Prietenii de beție
erau în stare să stea nemișcați și o zi întreagă, doar pupând din când în când paharele,
fără să bage de seamă că se goliseră, nemairămânând măcar aroma băuturii în ele
sau li se goliseră și buzunarele de parale, dar ei nu se îndurau să se ridice
și să plece; unde, acasă la nevestele lor cicălitoare?!
Vrând să mai rupă
tăcerea, Angheluță încearcă să-și justifice urâta îndeletnicire sau năravul de
băutor înrăit spunând o glumă pe care o auzise de la un altul ca el, glumă
ce-și pierduse deja farmecul prin deasa ei repetare:
- Eu, cumătre Lionte,
să știi că n-am mai pus picătură de apă-n gură de nu mai țin minte când. Apa
nu-i bună nici în ciubote, iar dacă bei multă apă, faci broaște-n burtă și te
trezesc noaptea din somn orăcăind: oac-oac! niorc-niorc! Așa-i că am dreptate?
Hi-hi-hi!
Vorbele păreau să
treacă pe lângă urechile mari, clăpăuge, sufocate de peri lungi și stufoși,
semănând cu un ogor neprășit, năpădit de buruieni, urechi preocupate să susțină
ca doi Atlași căciula pe capul lui Leonte, fără chef să asculte hlizeala unui
bețiv. Le auzise și el de atâtea ori, nu mai aveau niciun haz. Dintr-o dată,
buza de iepure i s-a îndreptat, s-a lungit până la urechi, ochiul cu pleoapa
căzută s-a deschis mai ceva decât cel teafăr și, aplecându-se peste masă spre
tovarășul de pahar, îl apucă cu o mână de gulerul burnuzului, de-ai fi crezut
că vrea să-l ia la bătaie din senin sau că se pregătește să-i destăinuie un
mare secret, și-i zice șuierând prin spațiile goale ale dinților răzleți:
- Să nu mai spui
prostia asta niciodată, că nici copiii de țâță n-o mai cred! Grăiești degeaba,
doar ca să nu taci, să te afli-n vorbă. Eu știu o poveste adevărată, pornită de
la băutul apei, care te face să te scuturi ca de friguri auzind-o și ți se
ridică perii pe spinare ca țepii de arici.
După ce-și sloboade
prietenul din strânsoare, se așază la locul lui, buza de iepure și pleoapa
bleagă își recapătă expresia dinainte și Leonte începe să povestească fără
grabă:
Cred că aveam pe
atunci vreo cinci ani când, într-o seară, după ce a venit mumă-mea de la prășit
din Hulpărie, a pus de mămăligă. A mestecat-o cu culișărul făcând pauze lungi,
uitându-se în gol, frământată de grijile ei de peste zi, a răsturnat-o pe
fundul de lemn, a tăiat-o cu ața în două și, ce să vezi? În mijlocul mămăligii
era o broască fiartă, tăiată și ea de la jumătate, adusă vie în căldare, odată
cu apa din fântână. La lumina chioară a lămpii cu gaz, având sticla afumată,
neștearsă de când a început prășitul, mama n-a observat broasca turnând apa din
găleată în ceaun. Toată lumea știe că aceasta nu-i un animal spurcat, fiindcă
trăiește în fântână și nu miroase după ce moare, așa că broasca a fost scoasă
și aruncată afară, iar noi am mâncat mămăliga cu borș și cu brânză de oi
sărată. Vrând să mă liniștească, să-mi arate că putea să se întâmple și mai
rău, la culcare, mămuța mi-a povestit o tărășenie de pe vremea când era ea
copil.
Tot într-o seară de
vară, sora mă-sii, lelița Zenovia s-a dus la fântâna cu ghizdele și coarbă din
fața porții să aducă apă rece și proaspătă de băut pe timpul nopții. Era în
miezul verii, în luna lui Cuptor și, dacă te aflai în toiul zilei la lucru pe
câmp, simțeai cum îți fierbe apa-n gură, vrând să te răcorești. În acea noapte,
lelița Zenovia s-a trezit de vreo trei ori să se adape pe întuneric, direct din
căldare, cu ochii aproape lipiți, să nu-și strice bunătatea de somn. Chiar din
ziua următoare a simțit niște forfoteli și ghiorăieli prin pântece. „Oi fi
stârnit vătămătura de la zarzărele verzi pe care le-am mâncat ieri și-am mai
băut după aceea și un urcior cu apă, să nu mă usuc ce sete; curgeau șiroaie de
sudoare pe mine, ce era să fac?”, își dădu ea cu părerea. Vânzoleala din burtă
o simțea tot mai tare, apoi se potolea brusc și, când credea că i-a trecut, iar
pornea. „Te pomenești c-oi fi rămas borțoasă, deja mișcă pruncul!”, a
fulgerat-o deodată prin minte. „Asta mi-ar mai lipsi, la anii mei să am copil
mai mic decât nepoții! O să ajung de tot râsul, cum o să mai ies în lume?! Sau
o fi numai o troahnă trecătoare de la căldură, iar eu mă gândesc la tot felul
de prostii!”, a încercat să-și facă singură curaj și și-a văzut mai departe de
treburi.
Abia apuca să uite
complet de acel necaz, crezând că a fost doar o închipuire, că dintr-o dată
simțea o zvârcoleală ca de pește prins în prostovol, răscolindu-i toate
măruntaiele. „Apăi, aiasta nu-i de șagă! Ar trebui să merg la felcer să mă
vadă. N-am pățit de când muma m-o făcut așa ceva!”, și-a zis plină de
îngrijorare sărmana femeie.
Felcerul era Duță,
văcarul taurilor comunali. El ținea loc de doctor în sat, de unde doctor
adevărat în acest capăt de lume? N-avea carte deloc, dar experiență da, cu
duiumul, pe mulți i-a lecuit sau i-a scăpat din ghearele morții.
După ce-a ascultat-o
cu atenție și răbdare, întrebând-o dacă avea obiceiul să bea apă noaptea pe
întuneric, fără să se uite ce-i în ceașcă sau în căldare, Duță i-a spus pacientei,
vorbind molcom și rar: „Să nu te sperii de ce-o s-auzi de la mine, nu-i ceva
grav și poți scăpa de beleaua asta, au mai pățit și alții, numa’ să faci cum
îți zic eu. Cred c-ai înghițit o năpârcă, o șopârlă din aia de apă, care acum
trăiește în stomacul tău. Poți s-o faci să iasă de acolo doar într-un singur
fel: Fierbi niște lapte în ceaunul de mămăligă și-l lași un pic să se
răcorească, fără să se răcească de tot. Important este să se mai ridice aburi
din el. Te așezi în genunchi în fața ceaunului cu gura căscată și cu o burcă
acoperită deasupra capului, să nu scape aburii pe alături. Ațâțată de mirosul lor,
năpârca va ieși singură pe gura ta și va sări în ceaun, că tare-i mai place
laptele! Așa să faci, cum te-am povățuit, de vrei să scapi de jivină și de
chin!”.
Auzind că-n pântecele
ei sălășluiește o dihanie, țățica Zenovia a simțit c-o părăsesc puterile, de
parcă chiriașul nepoftit i-ar fi supt vlaga pân’ la ultima picătură și abia se
mai ținea pe picioare. S-a așezat pe un scaun din odaia de la punctul sanitar,
venindu-i să-și plângă de milă, dar și lacrimile-i secaseră. Atunci își dădu
seama de ce era slăbită în ultimul timp, de ce nu mai putea munci ca înainte,
cu toate că mânca cât doi. Tocmai asta o făcuse să creadă c-o fi rămas grea.
După ce și-a mai revenit din năuceală și din sperietură, încumetându-se să
plece acasă, i se părea, mergând pe drum, că toți oamenii cu care se întâlnea,
dându-i binețe, o priveau cam ciudat, cu un amestec de milă și silă. Îndată ce
a ajuns în cuhnie, a făcut cum a sfătuit-o felcerul. S-a așezat în genunchi în
fața ceaunului cu lapte fiert, și-a făcut de trei ori semnul crucii, zicând:
„Doamne ajută-mă și mă izbăvește!”, s-a acoperit cu berta peste cap și peste
ceaun, căscând gura cât a putut de tare, de-i trosneau fălcile. Întâi a simțit
o agitație puternică prin pântece, năpârca izbindu-se ca o apucată de toți
pereții stomacului, mai-mai s-o răstoarne pe spate pe biata creștină. Apoi a
țâșnit pe gâtlej ca o săgeată slobozită din coarda arcului, lovindu-se de marginea
ceaunului, pe care l-a întors cu gura-n jos, vărsând laptele ce a pornit să
curgă șiroaie pe sub fusta și genunchii mătușii, s-a rostogolit de câteva ori
peste cap și a rămas cu burta de culoare bostanie în sus, ca moartă. N-a
zăbovit mult așa, s-a ridicat brusc în cele patru labe, scuturându-se ca un
câine ud după ce iese din apă și a fixat-o cu privirea pe fosta gazdă, scoțând
limba despicată ce biciuia aerul, făcându-l să șuiere. Părea că vrea să-i
mulțumească pentru eliberarea din temnița întunecoasă, în timp ce leliței
Zenovia nu-i venea a crede c-a scăpat, în sfârșit, de blestem. Bucuria femeii a
fost de scurtă durată. Ca-n basme, șopârla creștea văzând cu ochii și în numai
câteva clipe se făcuse ditamai arătarea, cam de vreo trei metri de la cap la
coadă, cât un crocodil din acela ce trăiește prin țările calde. S-a apropiat
tiptil de sora bunicii, rămasă țintuită locului, paralizată de spaimă și, haț!
– a înghițit-o cu bertă cu tot, cât ai zice pește, după care a spălat putina,
fugind prin grădină, a coborât Holmul, continuând să alerge prin Ponoară, pe
lângă casa lui Ion Amutei, care prășea păpușoi prin grădină. La o asemenea
apariție, din senin, omul a crezut că are vedenii din cauza soarelui dogoritor.
A aruncat sapa cât colo bodogănind și s-a întins pe iarbă la umbra nucului.
Încercând să se dumirească dacă ceea ce văzuse era aievea sau i se năzărise, a
ațipit. În visul scurt ce a urmat se făcea că a dat nas în nas cu un balaur
înfricoșător cu trei capete, ce scoteau flăcări pe nări sau pe gurile larg
căscate. Privirea celor șase ochi nu era deloc prietenoasă, și nici vocea care
l-a întrebat răstit: „Ia zi, Ioane, te lepezi de Satana?”. Aproape mut de
spaimă, el a îngăimat, abia șoptind: „Păi, nu ești tu Satana?” „Nu, eu sunt
Sfânta Treime și te mai întreb o dată: te lepezi de Satana?”.
„Dacă ăsta-i diavolul
– gândea Ion – și zic că mă lepăd de el, o să mă halească pe loc. Dacă însă
mint că nu mă lepăd și arătarea asta este într-adevăr Sfânta Treime, precis că
mă arde de viu, suflând asupra mea flăcările din cele trei guri. Mai bine s-o
șterg eu de-aici, poate ies din bucluc.”. Dar cu cât se străduia mai abitir să
fugă, cu atât picioarele nu se urneau, de parcă ar fi fost făcute din hlei.
Înainte de a avea un sfârșit cumplit, s-a trezit cu o sudoare rece pe șira
spinării, respirând greu. S-a uitat în jur și i-a venit inima la loc, când și-a
dat seama că a fost doar un vis urât. Vrând să se ridice, a căzut într-o rână,
ca un buștean. Abia după aceea a observat îngrozit că-i lipsea un picior de la
genunchi în jos și a început să suduie înciudat: „Anafura și cristelnița cui
te-o făcut, dihania dracului!”
De aceea, Ion Amutei,
care amu-i moșneag, merge răsucit, ca în urma coasei, de câte ori calcă pe
piciorul din lemn. N-a spus nimănui ce a pățit, oricum nu l-ar fi crezut
nimeni, a mințit că a fost schilodit de un brand în război, ca să primească
pensie de invalid.
Neavând teamă de apă,
monstrul a trecut Prutul înot, vâslind cu coada și a dispărut în lunca de pe
celălalt mal, în Basarabia. De atunci, n-a mai văzut nimeni balaurul, dar nici
pe țățica Zenovia, sora mai mare a bunică-mi din partea mamii, Dumnezeu s-o
odihnească în pace și s-o ocrotească de cele rele, măcar acolo, pe lumea
cealaltă!…
Haide să mai bem un
pahar pentru pomenirea ei!
© Marcel Chițac, 2017
