NĂPÂRCA

Pe hărțile din zilele noastre satul Horodiștea nu mai există, de parcă l-ar fi înghițit pământul, deși cărțile de geografie îl menționează ca fiind așezarea omenească cea mai nordică din țară. Este adevărat că cei care viețuiesc aici nu sunt nici mai breji, nici mai vai de capul lor față de alți oameni de pe alte meleaguri, dar au totuși un motiv de mândrie: în satul lor s-a născut un sfânt, Ioan Iacob Hozevitul, ceea ce nu-i puțin lucru. Câte alte sate au un sfânt în calendar? Poate că de aceea nu se mai străduiește nimeni să urmeze exemplul sfântului. Ce-i prea mult strică. Grijile și preocupările horodiștenilor sunt cât se poate de banale, de omenești. De pildă, unii cunosc mai bine drumul spre cârciumă decât pe cel ce duce la biserică, cu toate că intră în crâșmă doar în situații excepționale: atunci când au o bucurie de udat sau un necaz de înecat ori dacă afară este cald și trebuie să se mai răcorească, iar dacă-i frig, să se încălzească. Cum se întâmplă ca aceste fenomene să se repete destul de des, pentru ei nu trece zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu calce pragul bodegii, uneori și de două-trei ori în aceeași zi.

Bufetul, cum s-a numit mai târziu, duhnește a tutun ieftin, de contrabandă, a alcool cu felurite izuri și denumiri, dar la fel de prost ca tutunul, a jeg și uneori a vomă. Mirosul acesta le-a devenit mușteriilor permanenți mai familiar și mai ispititor chiar în comparație cu fumul sufocant, înecăcios de tămâie și de lumânări din naosul bisericii. În ochiul de geam de la fereastră – devenit mat, opac, asemenea unui ochi uman cu cataractă, după ce alunițele lăsate de muște ca niște insule s-au unit între ele formând continente – se izbesc cu capul înainte bărzăuni cu abdomenul verde, nervoși că nu pot evada din mediul pestilențial, greu de suportat chiar și pentru ei.

La una din cele două mese cu tăblia din scânduri groase de brad, negeluite, cu muchiile și colțurile rotunjite și lucioase după ani mulți de folosință, având scobituri în locurile unde s-au sprijinit coatele clienților sau de la fundurile paharelor din sticlă groasă, șade Leonte a lui Mucigai – un lungan slăbănog, tuciuriu, cu pomeții obrajilor ascuțiți, mai să-i iasă oasele arcadelor zigomatice prin pielea subțire, transparentă ca o foaie de calc. Jumătatea dreaptă a buzei de sus o are ridicată tot timpul, parcă a rânjet de batjocură, lăsând să se vadă golul rămas în locul dinților din față, ce n-au mai rezistat băilor prea dese de alcool, iar pleoapa ochiului de pe aceeași parte stă întredeschisă zi și noapte, ca un oblon cu balamalele stricate și neglijat de multă vreme. Obrazul păstrează urmele unei arsuri din copilărie când a căzut în cap de pe cuptor, peste ostrețe, pe plita încinsă. Cu îngăduință, se poate spune despre el că-i oleacă mai chipeș ca dracul. Ciudat lucru însă, foarte mulți copii sau tineri din sat seamănă mai degrabă cu dumnealui decât cu soții mamelor lor. Ai putea bănui că de aceea la spovedit la biserică în ajunul marilor sărbători creștine se înghesuie muierile de toate vârstele să-și mărturisească păcatele, rar vezi câte un bărbat rătăcit printre ele, dus cu de-a sila de căpăstru de nevastă.

De partea cealaltă a mesei – pe un taburet slinos și descleiat, ce se mișcă scârțâind jalnic sub greutatea ocupantului, ca și cum piesa sărăcăcioasă de mobilier ar fi dat peste cap câteva țoiuri cu rachiu – își odihnește corpul încovoiat ca o coromâslă, cu capul mic și ascuțit între umeri, părând că-i lipsește gâtul, Angheluță a Floacei. Are expresia omului mulțumit din cale-afară de el însuși, cu ochii cât două puncte, foarte vioi, într-o continuă mișcare, și un zâmbet ironic sau tâmp în colțul gurii, gata să-i întrebe pe cei din jur: „Voi știți cine-s eu?”.

Prietenii de beție erau în stare să stea nemișcați și o zi întreagă, doar pupând din când în când paharele, fără să bage de seamă că se goliseră, nemairămânând măcar aroma băuturii în ele sau li se goliseră și buzunarele de parale, dar ei nu se îndurau să se ridice și să plece; unde, acasă la nevestele lor cicălitoare?!

Vrând să mai rupă tăcerea, Angheluță încearcă să-și justifice urâta îndeletnicire sau năravul de băutor înrăit spunând o glumă pe care o auzise de la un altul ca el, glumă ce-și pierduse deja farmecul prin deasa ei repetare:

- Eu, cumătre Lionte, să știi că n-am mai pus picătură de apă-n gură de nu mai țin minte când. Apa nu-i bună nici în ciubote, iar dacă bei multă apă, faci broaște-n burtă și te trezesc noaptea din somn orăcăind: oac-oac! niorc-niorc! Așa-i că am dreptate? Hi-hi-hi!

Vorbele păreau să treacă pe lângă urechile mari, clăpăuge, sufocate de peri lungi și stufoși, semănând cu un ogor neprășit, năpădit de buruieni, urechi preocupate să susțină ca doi Atlași căciula pe capul lui Leonte, fără chef să asculte hlizeala unui bețiv. Le auzise și el de atâtea ori, nu mai aveau niciun haz. Dintr-o dată, buza de iepure i s-a îndreptat, s-a lungit până la urechi, ochiul cu pleoapa căzută s-a deschis mai ceva decât cel teafăr și, aplecându-se peste masă spre tovarășul de pahar, îl apucă cu o mână de gulerul burnuzului, de-ai fi crezut că vrea să-l ia la bătaie din senin sau că se pregătește să-i destăinuie un mare secret, și-i zice șuierând prin spațiile goale ale dinților răzleți:

- Să nu mai spui prostia asta niciodată, că nici copiii de țâță n-o mai cred! Grăiești degeaba, doar ca să nu taci, să te afli-n vorbă. Eu știu o poveste adevărată, pornită de la băutul apei, care te face să te scuturi ca de friguri auzind-o și ți se ridică perii pe spinare ca țepii de arici.

După ce-și sloboade prietenul din strânsoare, se așază la locul lui, buza de iepure și pleoapa bleagă își recapătă expresia dinainte și Leonte începe să povestească fără grabă:

Cred că aveam pe atunci vreo cinci ani când, într-o seară, după ce a venit mumă-mea de la prășit din Hulpărie, a pus de mămăligă. A mestecat-o cu culișărul făcând pauze lungi, uitându-se în gol, frământată de grijile ei de peste zi, a răsturnat-o pe fundul de lemn, a tăiat-o cu ața în două și, ce să vezi? În mijlocul mămăligii era o broască fiartă, tăiată și ea de la jumătate, adusă vie în căldare, odată cu apa din fântână. La lumina chioară a lămpii cu gaz, având sticla afumată, neștearsă de când a început prășitul, mama n-a observat broasca turnând apa din găleată în ceaun. Toată lumea știe că aceasta nu-i un animal spurcat, fiindcă trăiește în fântână și nu miroase după ce moare, așa că broasca a fost scoasă și aruncată afară, iar noi am mâncat mămăliga cu borș și cu brânză de oi sărată. Vrând să mă liniștească, să-mi arate că putea să se întâmple și mai rău, la culcare, mămuța mi-a povestit o tărășenie de pe vremea când era ea copil.

Tot într-o seară de vară, sora mă-sii, lelița Zenovia s-a dus la fântâna cu ghizdele și coarbă din fața porții să aducă apă rece și proaspătă de băut pe timpul nopții. Era în miezul verii, în luna lui Cuptor și, dacă te aflai în toiul zilei la lucru pe câmp, simțeai cum îți fierbe apa-n gură, vrând să te răcorești. În acea noapte, lelița Zenovia s-a trezit de vreo trei ori să se adape pe întuneric, direct din căldare, cu ochii aproape lipiți, să nu-și strice bunătatea de somn. Chiar din ziua următoare a simțit niște forfoteli și ghiorăieli prin pântece. „Oi fi stârnit vătămătura de la zarzărele verzi pe care le-am mâncat ieri și-am mai băut după aceea și un urcior cu apă, să nu mă usuc ce sete; curgeau șiroaie de sudoare pe mine, ce era să fac?”, își dădu ea cu părerea. Vânzoleala din burtă o simțea tot mai tare, apoi se potolea brusc și, când credea că i-a trecut, iar pornea. „Te pomenești c-oi fi rămas borțoasă, deja mișcă pruncul!”, a fulgerat-o deodată prin minte. „Asta mi-ar mai lipsi, la anii mei să am copil mai mic decât nepoții! O să ajung de tot râsul, cum o să mai ies în lume?! Sau o fi numai o troahnă trecătoare de la căldură, iar eu mă gândesc la tot felul de prostii!”, a încercat să-și facă singură curaj și și-a văzut mai departe de treburi.

Abia apuca să uite complet de acel necaz, crezând că a fost doar o închipuire, că dintr-o dată simțea o zvârcoleală ca de pește prins în prostovol, răscolindu-i toate măruntaiele. „Apăi, aiasta nu-i de șagă! Ar trebui să merg la felcer să mă vadă. N-am pățit de când muma m-o făcut așa ceva!”, și-a zis plină de îngrijorare sărmana femeie.

Felcerul era Duță, văcarul taurilor comunali. El ținea loc de doctor în sat, de unde doctor adevărat în acest capăt de lume? N-avea carte deloc, dar experiență da, cu duiumul, pe mulți i-a lecuit sau i-a scăpat din ghearele morții.

După ce-a ascultat-o cu atenție și răbdare, întrebând-o dacă avea obiceiul să bea apă noaptea pe întuneric, fără să se uite ce-i în ceașcă sau în căldare, Duță i-a spus pacientei, vorbind molcom și rar: „Să nu te sperii de ce-o s-auzi de la mine, nu-i ceva grav și poți scăpa de beleaua asta, au mai pățit și alții, numa’ să faci cum îți zic eu. Cred c-ai înghițit o năpârcă, o șopârlă din aia de apă, care acum trăiește în stomacul tău. Poți s-o faci să iasă de acolo doar într-un singur fel: Fierbi niște lapte în ceaunul de mămăligă și-l lași un pic să se răcorească, fără să se răcească de tot. Important este să se mai ridice aburi din el. Te așezi în genunchi în fața ceaunului cu gura căscată și cu o burcă acoperită deasupra capului, să nu scape aburii pe alături. Ațâțată de mirosul lor, năpârca va ieși singură pe gura ta și va sări în ceaun, că tare-i mai place laptele! Așa să faci, cum te-am povățuit, de vrei să scapi de jivină și de chin!”.

Auzind că-n pântecele ei sălășluiește o dihanie, țățica Zenovia a simțit c-o părăsesc puterile, de parcă chiriașul nepoftit i-ar fi supt vlaga pân’ la ultima picătură și abia se mai ținea pe picioare. S-a așezat pe un scaun din odaia de la punctul sanitar, venindu-i să-și plângă de milă, dar și lacrimile-i secaseră. Atunci își dădu seama de ce era slăbită în ultimul timp, de ce nu mai putea munci ca înainte, cu toate că mânca cât doi. Tocmai asta o făcuse să creadă c-o fi rămas grea. După ce și-a mai revenit din năuceală și din sperietură, încumetându-se să plece acasă, i se părea, mergând pe drum, că toți oamenii cu care se întâlnea, dându-i binețe, o priveau cam ciudat, cu un amestec de milă și silă. Îndată ce a ajuns în cuhnie, a făcut cum a sfătuit-o felcerul. S-a așezat în genunchi în fața ceaunului cu lapte fiert, și-a făcut de trei ori semnul crucii, zicând: „Doamne ajută-mă și mă izbăvește!”, s-a acoperit cu berta peste cap și peste ceaun, căscând gura cât a putut de tare, de-i trosneau fălcile. Întâi a simțit o agitație puternică prin pântece, năpârca izbindu-se ca o apucată de toți pereții stomacului, mai-mai s-o răstoarne pe spate pe biata creștină. Apoi a țâșnit pe gâtlej ca o săgeată slobozită din coarda arcului, lovindu-se de marginea ceaunului, pe care l-a întors cu gura-n jos, vărsând laptele ce a pornit să curgă șiroaie pe sub fusta și genunchii mătușii, s-a rostogolit de câteva ori peste cap și a rămas cu burta de culoare bostanie în sus, ca moartă. N-a zăbovit mult așa, s-a ridicat brusc în cele patru labe, scuturându-se ca un câine ud după ce iese din apă și a fixat-o cu privirea pe fosta gazdă, scoțând limba despicată ce biciuia aerul, făcându-l să șuiere. Părea că vrea să-i mulțumească pentru eliberarea din temnița întunecoasă, în timp ce leliței Zenovia nu-i venea a crede c-a scăpat, în sfârșit, de blestem. Bucuria femeii a fost de scurtă durată. Ca-n basme, șopârla creștea văzând cu ochii și în numai câteva clipe se făcuse ditamai arătarea, cam de vreo trei metri de la cap la coadă, cât un crocodil din acela ce trăiește prin țările calde. S-a apropiat tiptil de sora bunicii, rămasă țintuită locului, paralizată de spaimă și, haț! – a înghițit-o cu bertă cu tot, cât ai zice pește, după care a spălat putina, fugind prin grădină, a coborât Holmul, continuând să alerge prin Ponoară, pe lângă casa lui Ion Amutei, care prășea păpușoi prin grădină. La o asemenea apariție, din senin, omul a crezut că are vedenii din cauza soarelui dogoritor. A aruncat sapa cât colo bodogănind și s-a întins pe iarbă la umbra nucului. Încercând să se dumirească dacă ceea ce văzuse era aievea sau i se năzărise, a ațipit. În visul scurt ce a urmat se făcea că a dat nas în nas cu un balaur înfricoșător cu trei capete, ce scoteau flăcări pe nări sau pe gurile larg căscate. Privirea celor șase ochi nu era deloc prietenoasă, și nici vocea care l-a întrebat răstit: „Ia zi, Ioane, te lepezi de Satana?”. Aproape mut de spaimă, el a îngăimat, abia șoptind: „Păi, nu ești tu Satana?” „Nu, eu sunt Sfânta Treime și te mai întreb o dată: te lepezi de Satana?”.

„Dacă ăsta-i diavolul – gândea Ion – și zic că mă lepăd de el, o să mă halească pe loc. Dacă însă mint că nu mă lepăd și arătarea asta este într-adevăr Sfânta Treime, precis că mă arde de viu, suflând asupra mea flăcările din cele trei guri. Mai bine s-o șterg eu de-aici, poate ies din bucluc.”. Dar cu cât se străduia mai abitir să fugă, cu atât picioarele nu se urneau, de parcă ar fi fost făcute din hlei. Înainte de a avea un sfârșit cumplit, s-a trezit cu o sudoare rece pe șira spinării, respirând greu. S-a uitat în jur și i-a venit inima la loc, când și-a dat seama că a fost doar un vis urât. Vrând să se ridice, a căzut într-o rână, ca un buștean. Abia după aceea a observat îngrozit că-i lipsea un picior de la genunchi în jos și a început să suduie înciudat: „Anafura și cristelnița cui te-o făcut, dihania dracului!”

De aceea, Ion Amutei, care amu-i moșneag, merge răsucit, ca în urma coasei, de câte ori calcă pe piciorul din lemn. N-a spus nimănui ce a pățit, oricum nu l-ar fi crezut nimeni, a mințit că a fost schilodit de un brand în război, ca să primească pensie de invalid.

Neavând teamă de apă, monstrul a trecut Prutul înot, vâslind cu coada și a dispărut în lunca de pe celălalt mal, în Basarabia. De atunci, n-a mai văzut nimeni balaurul, dar nici pe țățica Zenovia, sora mai mare a bunică-mi din partea mamii, Dumnezeu s-o odihnească în pace și s-o ocrotească de cele rele, măcar acolo, pe lumea cealaltă!…

Haide să mai bem un pahar pentru pomenirea ei!

  

© Marcel Chițac, 2017