Mă aflam pentru prima oară în vizită
acasă la familia unei fete cu care eram în vorbe de ceva vreme. Părinții fetei
se străduiau să-mi facă o impresie cât mai plăcută; la fel și eu lor. În urma
prezentărilor și a unui interogatoriu bine disimulat la care am fost supus și căruia
i-am făcut față cu brio, ne-am așezat relaxați la masă.
Mama prietenei mele m-a servit pe mine
primul cu o ciorbă apetisantă de găină cu borș și tăiței de casă și leuștean
verde deasupra. Învârtind polonicul prin oală în căutarea celei mai bune sau
mai mari bucăți de carne, gospodina a pescuit gâtul galinaceei, pe care l-a
transbordat în farfuria mea; acesta arăta precum un catarg îndoit, prăbușit pe
puntea corabiei, după ce luase apă în urma unui naufragiu. Mă uitam insistent la
el, gândindu-mă cum să-l abordez, să nu mă fac de rușine în fața gazdelor. Atacarea
lui cu furculița și cuțitul ar fi fost o strategie sortită eșecului din start.
Dacă-l apucam cu mâna și l-aș fi ros ca pe un porumb fiert sau copt, m-aș fi
uns până la coate și urechi, stricând buna-impresie făcută până atunci. Auzisem
că-n anumite împrejurări se pot da derogări de la folosirea tacâmurilor, fiind
permisă utilizarea directă a mâinilor.
Potențiala soacră a remarcat expresia
mea disperată, îndreptată către organul din farfurie și s-a scuzat că mi-a
oferit din greșeală tocmai gâtul, grăbindu-se să îndrepte lucrurile.
- Nici vorbă de așa ceva, să știți că
cel mai mult de la găină mie îmi place gâtul. Pentru a fi și mai convingător,
am început să dezvolt minciuna de care m-am îngrozit eu însumi. Inițial,
intenționasem să fie o simplă glumă, dar m-am trezit expunând o teorie care
părea serioasă și putea fi ușor verificată în practică, susținând că în gât se
află cea mai multă carne, deoarece oricât ai mânca din el, tot mai rămân
resturi printre vertebre.
Cred că am fost destul de convingător,
fiindcă de atunci, ori de câte ori mergeam în vizită la ei, gâtul găinii avea
locul rezervat în farfuria mea, asemenea spectatorului împătimit de teatru,
care-și închiriase loja preferată pentru toată stagiunea. Tocmai când devenisem
expert în ros gâturi, încât rămânea din ce în ce mai puțină carne pe ele,
riscând să infirm teoria emisă la prima întâlnire, m-am supărat pe fată, nu
știu din ce motiv, ori ea s-a supărat pe mine și mi-am întrerupt vizitele la
acea familie cumsecade.
În perioada studenției, în practica de
specialitate, studiam peisajul în plain-air pe lângă o fermă avicolă, undeva în
provincie. Într-o zi, lângă șevaletul meu de câmp s-a oprit un ins, uitându-se
la mine ca la o ciudățenie. Mi-a pus fel de fel de întrebări în legătură cu
preocuparea mea, căreia nu-i prea vedea rostul, înțelegând că sunt student la
„mase plastice” în loc de „arte plastice”, apoi a început să-mi povestească
despre el, deși nu-l întrebasem nimic, și am aflat astfel că omul lucra la
crescătoria de păsări. Inspirându-i încredere sau percepându-mă ca pe o ființă
total inofensivă, mi-a destăinuit - printre multe alte detalii ale activității
lui - că în fiecare dimineață, când făceau apelul la miile de producătoare de
ouă și de carne, unele nu mai răspundeau „prezent”. Imediat se redacta un
proces-verbal de constatare a numărului găinilor moarte și de scoatere a lor
din evidență, urmând incinerarea acestora fără prea multă pompă sau fast, numai
că, în final, nu toate aveau parte de această procedură. În scopul diminuării
pierderilor, individul, împreună cu alți doi colegi găinari tăiau și jumuleau
câteva dintre cele ce dăduseră ortul popii; le ambalau și le amestecau cu
celelalte găini sacrificate vii. Populația înfometată se bătea la coadă pentru
acele mortăciuni, în vreme ce avicultorii se înfruptau din carnea găinilor
sănătoase, grase și voioase înainte de a fi fost decapitate.
- Știi cum îți poți da seama dacă o
găină a fost tăiată vie sau moartă? m-a întrebat el, încercând să-mi facă
favorul de a-mi destăinui un secret din meseria sa.
- Bineînțeles că nu știu, am mărturisit
eu, recunoscându-mi ignoranța în acest domeniu.
- Întotdeauna gâtul unei găini care a
fost tăiată vie se îndoaie ca o cârjă, pe când gâtul celei moarte rămâne drept
ca o lumânare folosită la Înviere.
N-am dat importanță spuselor sale, nu
era un subiect care să mă fascineze, m-a dezgustat doar faptul că se lăuda cu
găinăriile lui și ale celorlalți ca el, fără să le pese de consecințe, fără să
aibă mustrări de conștiință. Am dat repede uitării acel episod.
În toamnă, la reluarea cursurilor, eram
într-o zi la cantină la masa de prânz când mi-a atras atenția un gât de găină
drept ca „lumânarea de la Înviere”, tronând sfidător deasupra unei grămăjoare
de pilaf. În acel moment mi-au revenit în minte spusele găinarului cu care mă
întâlnisem întâmplător pe timpul verii. De unde până atunci nu lăsam nimic în
farfurie, căci niciodată nu mâncam pe săturate, mi-a pierit brusc pofta de
mâncare și am ieșit în grabă afară la aer. Ceilalți colegi de la masă au venit să
mă caute îngrijorați, chestionându-mă despre ce mi s-a întâmplat. Le-am
explicat pe scurt de ce unele gâturi de păsări tăiate rămân îndoite, iar altele
stau drept. Nu m-au prea luat în serios, iar unul dintre ei m-a întrebat:
- Dacă în locul gâtului aveai în
farfurie o aripă, un copan, o târtiță sau alt organ al aceleiași găini, ce
făceai?
- La foamea pe care o am, aș fi mâncat
orice, cu oase cu tot!
Eram într-o stare atât de confuză, încât
nu știam dacă ar fi trebuit să-i fiu recunoscător acelui individ sau să blestem
ziua în care mi-a împărtășit secretul gâtului de găină.
© Marcel Chitac, 2015
