LA DENII

La slujba de Înviere nu-mi plăcea să particip pentru că maică-mea mă trezea cu puţin timp înainte de miezul nopţii, tocmai când era somnul mai profund, mai dulce şi aşternutul mai cald. Acolo, în curtea bisericii, trebuia să stau smerit, în picioare – uneori fiind destul de frig afară – până dimineaţa, când preotul sfinţea pasca şi ouăle roşii din panerele aşezate pe două rânduri, la intrarea în locaş.
Unde mai pui că în seara din ajunul Paştelui mă culcam bosumflat şi revoltat pentru că nu aveam voie să gust nici măcar o firimitură din cozonacii, pasca sau budinca, bunătăţi atunci scoase din cuptor, lăsându-mi gura apă de la aburii ce-mi năvăleau în nări. Aş fi comis un mare păcat!
În schimb, la Denii şi la Paştele Blajinilor mergeam plin de entuziasm la biserică, fără să fiu împins de la spate.
De obicei, la Denii veneau câteva babe şi foarte mulţi băieţi de şcoală. Învăţătoarea ne interzicea să frecventăm biserica, mai ales în perioada sărbătorilor pascale, dar tentaţia era prea mare pentru noi. Dacă vedeai în timpul slujbei religioase ceafa păroasă a colegului din faţa ta, cu mâna dreaptă îţi făceai semnul crucii, iar cu cea stângă apropiai lumânarea de chica nefericitului enoriaş, aşa ca din întâmplare, din neatenţie, până când se auzea un sfârâit, ieşea un norişor de fum, iar după o vreme aroma de tămâie sau de smirnă era îndepărtată şi înlocuită cu un miros ca de porc pârlit, care ajungea în cele din urmă până la nasul popii, în altar.
Alţii se urcau în cafas, de unde picurau ceara topită a lumânărilor în capul celor de jos.
Popa Scripcă era un tip de înălţime potrivită, destul de suplu, avea un mers vioi şi o fire aprigă, iute, cum se zice pe acolo. Cred că dacă n-ar fi reuşit să fie admis de prima dată la seminarul teologic, ar fi putut fi un foarte bun ofiţer în armată, în poliţie sau în jandarmerie. Până la venirea comuniştilor la putere, sfinţia sa preda religia la şcoala din sat şi-şi folosea amândouă mâinile – ba uneori, chiar şi piciorul drept – lovind cu ele unde se nimerea, pentru a le băga elevilor ignoranţi sau cu mintea înceată învăţăturile Domnului în cap.
Atunci când aerul din locaşul sfânt devenea irespirabil din cauza fumului provocat de părul pârlit, de parcă ar fi fost Ignatul, şi nu Săptămâna Mare, popa Scripcă întrerupea slujba, venea în naos şi, din mersul ofiţeresc pe care-l avea, apuca cu mâna dreaptă urechea unui enoriaş pârlit, cu stânga o altă ureche a altui enoriaş care pârlise, îi ducea aşa până în uşa bisericii, unde, după ce le aplica câte un şut în cur, striga în urma lor: „Să nu vă mai văd pe aici, derbedeilor!”
După vreun sfert de oră de la reluarea cântărilor şi a citirii Sfintei Scripturi, iar se înceţoşa biserica şi mirosea a păr ars, iar se întrerupea Denia şi erau scoşi afară încă doi „creştini” ce mergeau mai mult pe vârfuri, abia atingând pardoseala, ca şi cum ar fi vrut să se înalţe la cer, pentru că popa Scripcă ridica mâinile în care strângea urechile până deasupra capului său.
Această procesiune necanonică repetându-se de mai multe ori, la un moment dat, lăcaşul de cult rămânea aproape gol. Atunci, cuvioşia sa schimba tactica: „Stingeţi lumânările!” – ordona el pe un ton autoritar din sfântul altar.
În ziua următoare nu se mai ducea niciunul dintre noi la Denie, pentru că, a asista la slujbă cu lumânările stinse nu mai avea niciun farmec. În schimb, la şcoală, învăţătoarea le scădea nota la purtare tuturor celor care aveau părul pârlit la spate, dovada indubitabilă că au fost la biserică.
Şi primii creştini au fost persecutaţi sau chiar torturaţi, dar asta nu i-a făcut să renunţe la credinţa lor. Peste un an, în prima seară de Denii, biserica se umplea iarăşi de băieţi, elevi de şcoală, care cu evlavie şi curaj sfidau interdicţiile şi înfruntau represiunile învăţătoarei, apoi îşi lăsau cu voluptate urechile spre flagelare în mâinile ca nişte cleşti inchizitoriali ai popii Scripcă.

© Marcel Chiţac, 2013

SPOVEDANIA

În Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, cum i se mai spune, Mitriţa lui Hriţenea a trecut de la postul obişnuit la postul negru, pregătindu-se trupeşte şi sufleteşte pentru spovedit şi împărtăşit.
După ce a venit acasă de la spovedanie, unde şi-a mărturisit în faţa preotului, cu căinţă, păcatele cele de voie şi fără de voie, a rămas pe gânduri, neştiind ce să mai creadă despre canonul primit: să bată mătănii în faţa icoanelor şi să înconjoare biserica de douăzeci de ori, mergând în coate şi genunchi.
Pedeapsa i s-a părut exagerată faţă de păcatele săvârşite.
Deşi taina spovedaniei trebuie păstrată atât de preot, cât şi de enoriaşul păcătos, Mitriţa nu s-a putut abţine şi s-a gândit să-i ceară părerea bărbatului ei, cu toate că acesta frecventa mai mult cârciuma din sat decât lăcaşul Domnului.
Cu mintea ei de femeie simplă, n-a înţeles niciodată de ce la biserică vezi mai mult partea femeiască, iar la spovedit şi împărtăşit sunt numai creştine, majoritatea babe, chiar dacă bărbaţii înjură adesea, folosind tot vocabularul bisericesc, aşa gură spurcată au!
- Dar ce te-a pus să mărturiseşti părintele? – o chestionă Hriţenea.
- M-a întrebat dacă am sărit gardul vreodată.
- Şi tu ce i-ai răspuns?
- Păi, la spovedanie, în faţa preotului, în Sfânta biserică, trebuie să spui adevărul, şi numai adevărul! I-am spus că uneori mai sar pârleazul, pentru că nu mă pot abţine când văd cireşele coapte din livada vecinului, dar iau doar câteva, de poftă, mai ales când bănuiesc c-am rămas grea; nu fac mare pagubă prin asta. Le culeg pe cele date jos de stolurile de grauri…
- Tu ştii, măi femeie, ce se înţelege când spui despre cineva că a sărit gardul? – întrebă, zâmbind pe sub mustăţi, bărbatu-său. Popa a vrut să ştie dacă ai curvit!
La auzul acelor vorbe, Mitriţa simţi că o ia cu leşin. O trecură năduşelile, bătăile inimii se auzeau de la poartă, îi era ruşine de proasta impresie pe care şi-a făcut-o omul bisericii despre ea, dar o cuprinse şi revolta, chiar ura împotriva lui. Se făcuse de râs, cum să mai dea ochii cu el? Dacă acesta o să-i povestească preotesei, iar preoteasa, cu limba ei de viperă, abia o să aştepte să-i destăinuiască învăţătoarei aşa o veste la o ceaşcă de cafea, cu condiţia ca totul să rămână între ele?! Ar avea apoi ce bârfi tot satul câteva luni bune!
Cum noaptea este un sfetnic bun, a doua zi, după ce a aranjat treburile casei, Mitriţa i-a spus lui Hriţenea că nu mai vrea să-l vadă vreodată pe popa din sat şi că se duce să se spovedească la un călugăr de la mânăstirea Gorovei. Trăind cu legământul celibatului, izolaţi de lume, călugării sunt neprihăniţi şi nu se gândesc la prostii, precum popii de parohii.
Sărmana creştină, cu mintea plină de gânduri şi cu sufletul răvăşit, s-a urcat în ultimul autobuz spre Dorohoi, iar când a ajuns acolo, deja se însera. A aflat că până dimineaţa nu mai circula nicio cursă spre Suceava, mânăstirea Gorovei aflându-se cam pe la jumătatea distanţei dintre cele două localităţi. Se hotărî să meargă pe jos până acolo, pe drumul cu multe serpentine, urcând în pantă, prin pădure.
Nu reuşea să-şi scoată din cap cum a putut o faţă bisericească, un păstor de suflete rătăcite, ce-şi zice preot, să-i pună o întrebare pe care ea, o femeie proastă, fără prea multă carte, n-a înţeles-o şi a dat un răspuns aiurea, acoperind-o de ocară. „Ăsta nu poate fi numit părinte, ci… Ducă-se pe pustii, Doamne iartă-mă!” – conchise Mitriţa, în vreme ce intra pe poarta mânăstirii.
Era noaptea, nici nu observase când trecuse timpul, dacă era înainte sau după miezul nopţii. Prin curte nu se afla ţipenie de om, se auzea numai cântecul greierilor şi vocea unui brotac, abia trezit din hibernare. La ferestrele chiliilor se vedea doar lumina slabă şi pâlpâitoare de la candele.
Fiind ultima zi când se mai putea spovedi, a doua zi urmând împărtăşania după datina străbună, şi-a luat inima-n dinţi şi a bătut cu sfială la uşa primei chilii.
Călugărul Partenie se băgase în pat cu două ceasuri mai devreme, iar după slujba de denie şi după toate activităţile de peste zi, se simţea zlămăcuit, aşa că trăsese o duşcă din sticla ascunsă cu grijă sub pat şi adormise imediat ca un prunc alăptat şi cu scutece uscate.
Comparaţia cu pruncul nu este prea potrivită, dacă ar fi să aruncăm o privire asupra trupului său mătăhălos, bine hrănit şi, deşi ar fi cam impudic, dacă am ridica un pic oghealul, am observa că, nu numai că nu era dotat cu scutece, dar nu avea nici izmene pe el, datorită grabei cu care se culcase sau a unei ciudate obişnuinţe.
Se pare că-i pria traiul lipsit de griji de la mănăstire, unde mâncarea era întotdeauna din belşug şi bine-gătită pe plită de tuci de părintele bucătar Paisie. Chiar dacă era meniu de post, îţi venea să-ţi lingi degetele, nu alta, când simţeai aburii din strachină gâdilându-ţi nările.
Cum diavolul îi pune de multe ori la încercare, în diverse moduri, pe sărmanii călugări, în acel moment, cuviosul Partenie visa că se află tolănit în iarbă într-o poiană din pădurea de la Vârful Câmpului, poiană ce semăna cu Grădina Edenului. Ascultând cântecele păsărelelor ce se întreceau între ele ca la un festival, i se păru că aude şi un altfel de cântec, al unei alte creaturi a Domnului. Când vru să ridice capul pentru a se dumiri, o mână gingaşă l-a apăsat pe frunte şi a început să-i mângâie barba, părul de pe creştet şi de pe pieptu-i ca de taur.
Fără să opună vreo rezistenţă, începu să mângâie şi el acea creatură, ajungând cu mâna între coapsele ei fierbinţi, care se împreunau într-un pâlc de otavă mătăsoasă şi umedă de la roua dimineţii.
Tocmai atunci, a fost trezit de un bocănit şi s-a ridicat în capul oaselor. A holbat ochii şi a zărit la lumina chioară din chilie o femeie încă tânără, stând nemişcată şi uitându-se şi ea mirată şi stânjenită la el.
Buimac cum era, taica Partenie a crezut că ceea ce zărea era continuarea visului şi abia aştepta să vadă ce urmează.
- Părinte, cuvioase, sfântule, iartă-mi deranjul şi îndrăzneala la ora asta târzie! Dacă binevoieşti, aş vrea să mă spovedesc ţie! – rupse tăcerea Mitriţa.
Partenie, cu gura rămasă căscată şi cu ochii ieşiţi din orbite ca la broscoi, îi făcu semn cu mâna să se aşeze în genunchi, după care i-a pus poalele cămeşoiului său peste cap, crezând că este patrafirul, uitând complet sau nebăgând de seamă, din cauza zăpăcelii, a stării de somnambulism în care se afla, că n-avea izmene pe dedesubt.
Când creştina a deschis gura pentru a-şi începe mărturisirea păcatelor, graiul şi suflarea i-au fost obturate de un mădular învârtoşat, care se îndesa cu putere şi cu tupeu, ca la el acasă. Abia a reuşit păcătoasa să iasă de sub faldurile cămăşii lungi până în podele, înainte de a se sufoca.
N-a mai nimerit clanţa uşii, iar când în sfârşit a găsit-o, în loc să tragă uşa spre ea s-o deschidă, împingea cu putere cu umărul, simţindu-se blocată ca într-o cursă de şoareci.
După ce a ajuns afară, a luat-o la fugă pe drumul de întoarcere, scuipând de scârbă, afurisind şi făcându-şi semnul crucii.
De atunci, Mitriţa nu s-a mai dus la spovedit nici la preotul din sat, dar nici la vreun călugăr de la mănăstire, zicându-şi că-şi va mărturisi păcatele doar în faţa Domnului, atunci când va binevoi să o cheme la El.
În ziua ce a urmat acestei păţanii la ceas târziu de noapte, cuviosul Partenie le-a povestit celorlalţi fraţi călugări cum Satana l-a ispitit şi l-a pus la încercare, dar el a rezistat ispitei ca un adevărat slujitor al Domnului.


© Marcel Chitac 2013