BĂŢUL

Veneam spre casă împreună cu tatăl meu pe cărarea de pe muchea Holmului, de undeva din satul vecin. Cred că aveam vreo cinci-şase ani pe atunci. Deodată, în faţa mea, am văzut un băţ rupt dintr-o creangă ce semăna cu un ceatlău. L-am luat de jos, fără să ştiu în acel moment dacă-mi va folosi la ceva. Gestul meu l-a impresionat pe tata, care şi-a zis în gând: „Băietul aista va fi om gospodar când se va face mare, dacă n-a trecut indiferent pe lângă acel băţ. De-abia îl târâie, dar nu renunţă la el!”. Ajungând într-un loc unde Holmul era mai înalt şi avea malul râpos, ca un perete vertical, am apucat ceatlăul de un capăt, m-am buricat cât am putut de tare şi: sfârrr! – l-am aruncat în hău, să văd cât de departe se duce. Odată cu băţul, au zburat însă şi buna-impresie, şi speranţele tatălui meu. Nu ştiu dacă am mai reuşit să mă reabilitez în ochii lui până în ziua de azi… © Marcel Chitac 2013

TUSEA MĂGĂREASCĂ

Ceea ce în termeni medicali se cunoaşte drept tuse convulsivă, acolo, în sat, avea un nume mai pe înţelesul tuturor: tuse măgărească. Denumirea nu venea – cum s-ar putea crede la prima vedere – de la faptul că virusul responsabil de acea formă nesuferită de tuse ar fi fost găzduit mai întâi de un măgar amabil şi transferat apoi, nu se ştie cum, la om. Explicaţia este cu totul alta: sunetele scoase de cel chinuit de accesele de tuse, ce părea că nu se mai sfârşesc, semănau foarte mult cu behăitul unui măgar, care se manifesta atunci când zărea un semen de-al său, de sex opus. În copilărie – ca mulţi alţii – am fost şi eu o victimă a tusei măgăreşti. Cum ceaiurile făcute din romaniţă sau pojarniţă nu aveau niciun efect, mama i-a cerut părerea mătuşii Iftodia, vraciul satului. Reţeta, primită pe cale verbală, a fost concisă şi uşor de ţinut minte: fiind vorba despre tuse măgărească, în mod logic şi firesc, singurul leac cu eficacitate maximă şi imediată în acest caz clinic, nu putea fi decât ceaiul din balegă de măgar. Nu ştiu de unde a făcut rost maică-mea de „medicamentul” miraculos, pentru că prin sat şi prin împrejurimi nu vedeai nici măcar o copită de măgar. Când am auzit ce mi se pregăteşte, am zis că prefer să mai behăi încă o lună, două, decât să beau aşa ceva. Până la urmă, m-am lăsat convins, după ce mi s-a explicat că leacurile nu se iau de plăcere şi că, de cele mai multe ori, nu au un gust prea plăcut, primind promisiunea din partea mamei că va pune suficient zahăr în acea licoare, pentru a fi băubilă. Ori infuzia o fi avut totuşi efect, ori boala s-a plictisit de mine, iar eu m-am săturat de ea, ori a funcţionat efectul placebo, la gândul că a doua oară n-aş mai fi băut un ceai făcut din balegă uscată de măgar, important este că m-am lecuit! Am scăpat de urâtul obicei de a imita sunetele scoase de laringele măgarilor, spre deruta şi confuzia celorlalţi… Cum întotdeauna este loc şi de mai rău, noroc că n-am fost contaminat cu o tuse omenească. Cine ştie ce fel de leac mi-ar fi recomandat mătuşa Iftodia?! © Marcel Chitac 2013