CĂCĂREAZĂ

Cel mai fericit era Iluţă Aiftincăi, atunci când luau sfârşit perioadele de post, lungi şi greu de suportat pentru el, şi se intra în câşlegi, adică într-o situaţie normală. Iluţă, căruia oamenii îi spuneau, nu ştiu din ce motiv, mai mult Căcărează decât pe nume, era făcut de neleapcă sau, altfel spus, era copil din flori şi semăna cu un lătăuş din fântână, pentru că avea capul turtit în părţile laterale şi mergea puţin încovoiat. Asta se datora naşterii sale dificile şi nepriceperii moaşei care l-a asistat la venirea sa pe lume în casă, pe cuptor. De aceea, privit din faţă, capul lui putea fi confundat mai degrabă cu o bonetă de soldat sau cu o pană de topor decât cu bucica de la lampa cu gaz. Acest detaliu legat de aspectul său fizic ar fi fost trecut uşor cu vederea, dar Iluţă mai ieşea în evidenţă printr-un alt cusur: era un mare mâncău; nu se sătura niciodată; avea tot timpul un apetit pantagruelic, greu de potolit, de parcă ar fi fost dotat cu două buhuri. Forma turtită a capului era compensată de cea a stomacului, care îşi putea mări volumul la nesfârşit. Când lucra cu ziua prin sat, unor gospodine li se făcea milă de el şi încercau, fără succes, să-i dea să mănânce pe săturate. O creştină i-a pus în faţă cea mai mare strachină pe care o avea, plină ochi cu borş, care ar fi fost de ajuns pentru cinci oameni lihniţi de foame, după o zi de tras la coasă. Iluţă însă nu s-a lăsat intimidat de mărimea străchinii, aplicând zicala: „Ochii se sparie, gura se bucură!”. Văzându-l zgâindu-se la fundul gol al vasului care, cu puţin timp în urmă, fusese umplut până la refuz, gazda, nemaiavând altă mâncare gătită, i-a mai pus pe masă şi un săhănel cu jumări reci, slijite şi un cârmoj de pâine uscată, dispărând toate într-o clipă, ca într-un număr de iluzionism. La sfârşit, femeia l-a întrebat cu îngrijorare, de teamă să nu i se facă rău: - Mai poţi, Iluţă? - Îhî! În perioada copilăriei, era cam lemujdar, băgându-şi „botul” prin toate oalele care erau puse cu lapte la prins şi mânca doar smântâna de deasupra, crezând că mă-sa n-o să-şi dea seama. Oricât îl probozea aceasta, el tot nu se lăsa de nărav. Căcărează era neînsurat şi trăia singur în casa rămasă de la maică-sa. Casă era mult spus, pentru că arăta ca o coşmoagă dintr-o singură încăpere, fără tindă şi cu o prelipcă adăugată ulterior, pe post de magazie. De afară, intra direct în odaia ce-i servea drept cameră de zi, dormitor şi bucătărie, după ce-şi ştergea rostopanele de glod de pe încălţări pe potnojul de la uşă. Pe timpul verii era bine; în schimb, iarna, se trezea dimineaţa îngheţat stolohan; în casă era aproape la fel de frig ca afară. Până la urmă, ieşea cu bine din iarnă, iar vara următoare, nu vedeai în grădina lui decât câteva straturi cu ceapă harabuleancă şi cu foştari de curechi; în rest, era raiul tufelor de pelin, urzică, brusture sau podbal. Nici nu ar fi avut timp să se ocupe de grădină, pentru că Iluţă Aiftincăi era nelipsit de la praznicele de pomenire, unde, indiferent dacă răposatul îi fusese rudă, vecin, prieten sau simplu consătean, el ajungea întotdeauna acolo primul şi pleca ultimul, oferindu-se să facă „curat” după plecarea celorlalţi. Cam aşa îşi ducea zilele robul lui Dumnezeu Iluţă Aiftincăi, zis Căcărează. După ce a mâncat aproape pe săturate la atâtea praznice, i-a venit şi lui rândul să meargă la Domnul. Popa a ţinut o predică înainte de coborârea sicriului în groapă, enumerând calităţile pe care le-a avut cel decedat şi concluzionând că, prin plecarea sa, va rămâne un loc imens în comunitatea de creştini. La vreo trei zile de la acest trist eveniment, pălămarul bisericii a remarcat cu stupoare că, în loc să se taseze pământul de pe mormântul lui Căcărează, acesta se umfla şi creştea în înălţime şi volum, precum aluatul frământat cu drojdie, pus la dospit. Mai mult decât uluit, pălămarul l-a chemat pe popă, să vadă şi el minunea. Popa, negăsind nicio explicaţie de natură divină, a anunţat jandarmul, care, la rândul său, a comunicat mai sus, la judeţ, de unde a venit o echipă formată din procurori sau criminalişti, care a dispus deshumarea. Când groparii au scos şi ultima lopată de pământ, ajungând aproape de coşciug, au început să se audă nişte bolboroseli şi horcăituri ciudate din interior. Cei care săpau, au aruncat uneltele şi au ieşit din groapă într-o clipă, tulind-o la fugă ca din puşcă. Reprezentanţii autorităţilor, fiind obişnuiţi, prin natura profesiei lor cu cazuri dintre cele mai stranii, au rămas pe loc, încercând să-şi explice ce se întâmpla. În lipsa groparilor, care dăduseră bir cu fugiţii, a coborât în mormânt, după mai multe ezitări, jandarmul, pentru a elibera capacul sicriului şi a elucida misterul. Nici n-a apucat să atingă marginea coşciugului, că, dintr-o dată, capacul acestuia a fost aruncat cu putere în sus de un şuvoi, asemenea lavei unui vulcan adormit care erupe brusc sau ca un gheizer urât mirositor, împroşcându-i şi băgându-i în sperieţi pe cei de pe marginea gropii, în ciuda experienţei profesionale cu care se mândreau. Odată miracolul elucidat, şi-a pierdut calitatea de miracol; cazul a fost închis, ca şi mormântul, iar Căcărează a devenit celebru şi motiv de mândrie pentru consăteni abia după moartea sa. © Marcel Chitac 2013

DESPRE FĂŢĂRNICIE

Cred că nu există cuvinte mai lipsite de conţinut, de adevăr decât acestea două: patriotism şi credinţă. Să le analizăm pe rând: Cel care era trimis cu forţa la război, sub ameninţarea Curţii Marţiale, să moară pentru patrie, deşi el prefera să rămână cu familia acasă, pentru că nu era războiul lui, nu-l provocase el şi-i plăcea mai mult să fie viu decât mort, era patriot? Dar cei ce se înrolează de bună-voie în armată, tentaţi de salarii, pensii şi alte privilegii sau de spiritul de aventură, de pofta de adrenalină, pot fi numiţi patrioţi ori mercenari sau aventurieri?! Politicienii care „plâng” la tribune, invocând iubirea pentru „ţărişoara” lor, gândindu-se doar la profituri personale maxime şi la un loc cât mai călduţ şi lipsit de pericole, sunt răvăşiţi de un puternic şi de nestăvilit sentiment patriotic? Adevăraţii sau falşii revoluţionari, care se leagă cu lanţuri de garduri în piaţa publică sau declară greva foamei, cerând noi drepturi şi privilegii pentru faptele lor „patriotice”, se manifestă ca nişte autentici patrioţi? Atunci în ce constă patriotismul şi unde ne sunt patrioţii?! Se spune că principala formă de comunicare cu Divinitatea este rugăciunea. Prin rugăciune – indiferent de formă sau conţinut – credinciosul îi cere ceva lui Dumnezeu şi, cu toate că nu o spune explicit, îi dă de înţeles că, dacă îi vor fi satisfăcute cererile, şi el va fi recunoscător; nu se va abate de la calea, dogmele sau ritualurile credinţei şi-i va îndemna şi pe alţii să-i urmeze exemplul. Cu alte cuvinte, are loc un troc. Asta în ceea ce-i priveşte pe simplii credincioşi sau enoriaşi ai bisericii. În schimb, slujitorii Domnului plătiţi cu leafă, de la simplu preot la patriarh sau papă, niciunul dintre ei nu ajunge întâmplător sau împotriva voinţei lui la aceste ranguri. Dimpotrivă, aceştia fac şi pe dracu’ în patru pentru a accede acolo; cu cât poziţiile şi privilegiile sunt mai înalte, şi efortul lor este pe măsură. Câţi martiri şi câţi turnători la Securitate au fost din rândul clerului în perioada dictaturii ceauşiste, când se dărâmau biserici cu buldozerul? Spiritul mercantil este atât „motorul” patriotismului, cât şi cel al credinţei. Nici îndrăgostitul care râvneşte la inima sau la un alt organ al iubitei sale nu este total dezinteresat atunci când declară – şi trebuie să-l credem pe cuvânt – că ar fi în stare, la nevoie, să-şi dea şi viaţa pentru ea. Prin urmare, vorba unei ministrese a învăţământului: „despre ce vorbim noi aici”?

© Marcel Chitac 2013