Omătul ajunsese până
la streașina caselor și nu s-a îndurat să plece decât pe la sfârșitul lui
martie, când a început să se topească, dând naștere la pâraie gălăgioase ce
porneau de pe dealuri, luând-o grăbite, pe versanți, la vale. Cele care curgeau
pe mijlocul drumurilor în pantă săpau șanțuri adânci, șerpuite, numai bune de
răsturnat căruțele cu încărcătură și cu căruțași cu tot. În văile sau în
gropile fără scurgere se formau bălți de toate mărimile.
Pe tarlaua numită
Lungul Vântului, lângă ogorul de o falce al lui Misică Alupoaie, unde era un
povârniș, s-a desprins o halcă mare de pământ ce mustea de apă, alunecând pe
stratul de hlei impermeabil și cleios de dedesubt. În locul ei a apărut o baltă
adâncă, cu apă cristalină, limpede ca lacrima de fată mare ce-și plânge râsul
de astă-vară, rămasă cu burta la gură, părăsită de dârlăul ei. Apa din baltă
era atât de limpede că ți-ar fi venit privind-o să-ți lepezi în grabă hainele
și să te bălăcești în ea, dacă n-ai fi știut că-i rece ca gheața.
Prin aprilie vremea
s-a mai încălzit și au început să miște în bulhac broaște, lipitori, năpârci,
ba chiar și o țestoasă foarte sperioasă ce se ascundea pe fundul apei imediat
cum zărea pe cineva apropiindu-se. Dumnezeu știe de unde au apărut atâtea
vietăți acolo, așa din senin, aflând de existența bălții. Vestea a ajuns și la
urechile cocostârcilor, care inspectau foarte conștiincios apa mai puțin adâncă
de lângă maluri.
Mai întâi, lui Misică
Alupoaie i-a plăcut ochiul de apă. De câte ori lua o pauză de la prășit sau voia
să mănânce din traistă, se așeza pe hat și se uita la lighioane cum înotau sau
asculta orăcăitul broaștelor. Odată cu sosirea verii, în loc să sece, așa cum
se aștepta, balta s-a lăbărțat peste jumătate din ogorul lui de la ploile căzute
în luna iunie aproape zilnic, apa și-a pierdut din limpezime și transparență,
devenind verzui-maronie, năpădită de stuf, papură, rogoz și mătasea-broaștei,
emanând o duhoare grea de mâl stătut. Păpușoii de lângă ghiol, inundați până la
mijlocul tulpinilor, s-au oprit din creștere, s-au îngălbenit și în cele din
urmă s-au olojit și s-au uscat. Țăranul se uita acum cu obidă la ceea ce până
atunci îl încântase la culme. Văzând paguba pricinuită de vecinătatea bălții, a
izbit înciudat cu pălăria de pământ, suduind în gura mare:
- Fir-ai a dracului,
baltă afurisită, m-ai nenorocit! O să flămânzesc la iarnă din cauza ta, toată
munculița mea s-a dus naibii!
N-apucă bine să-și
verse năduful că, întorcând capul, a dat nas în nas cu o arătare păroasă,
neagră ca smoala, cu coadă, copite și rât ca de porc, dar cu coarne și barbă
semănând cu cele de țap. Până să se dumirească el și să-și vină în fire,
arătarea ce părea venită de pe ceea lume îi grăi:
- Ce faci, vecine? Am
auzit că te cam necăjește proprietatea asta a mea. Eu n-am nicio vină. Să știi
că nu eu aranjez ploile, ci altcineva și arătă chicotind cu degetul în sus.
Dacă vrei, îți propun o afacere ca să te scap de pacoste: vinde-mi mie ogorul!
- Cum să ți-l vând,
Ucigă-te Toaca, ce crezi tu, că eu am pământ de vândut, și așa am prea puțin,
abia îmi duc zilele de la o recoltă la alta?!
- Atunci, cumpără-mi
balta și poți să faci ce vrei, o seci sau crești pești în ea!
- Să te ia dracul sau
Scaraoțchi ăla al tău cu baltă cu tot, baltă-mi trebuie mie?! Eu n-am bani să
mai cumpăr câteva prăjini de pământ și tu crezi c-o să-ți cumpăr bulhacul tău
împuțit?!
Văzând că n-o scoate
la capăt, Întunecimea Sa căzu pe gânduri, mângâindu-și barba, apoi îi zise lui
Misică:
- Tare năbădăios mai
ești, măi omule! Hai să facem atunci un târg, o învoială. Mă angajez la tine să
fac toate treburile, să-ți fiu un fel de slugă sau de argat, fără să-mi
plătești nimic. Dacă s-o întâmpla însă să nu mai ai ce să-mi dai de lucru, voi
intra eu în stăpânirea pământului tău. Ce zici, te învoiești?
Misică Alupoaie nu
era un om prea ager la minte, de aceea, când trebuia făcută o treabă
importantă, nevastă-sa Marița hotăra ce și cum. Propunerea diavolului l-a luat
pe nepregătite și l-a zăpăcit de tot, neștiind ce să zică. Târgul părea ademenitor,
dar cum să te-încrezi în Satana, dacă era o șmecherie la mijloc?
- Ascultă, Cornilă,
eu am deja un drac de muiere acasă, tu ai mai lipsi! Așteaptă să o întreb mai
întâi pe ea, să văd ce zice. Ne-om întâlni mâine tot aici când voi veni cu-n
răspuns.
- Bine, fie cum spui
tu! – a rânjit întunecatul frecându-și palmele, dispărând brusc, așa cum
venise.
Întorcându-se omul ei
acasă, Marița a băgat de seamă că Misică nu prea era în apele lui, arăta cătrănit,
privea mai mult în pământ, dădea mărunt din buze și mișca mâinile prin aer, de
parcă se apăra de gâze.
- Ce ai, bărbate, ce
nu-ți iese la socoteală?
După ce-i povesti
de-a fir-a-păr despre paguba pricinuită de baltă pe ogorul lor, despre întâlnirea
cu Ducă-se pe Pustii și oferta acestuia, a întrebat-o ce credea ea despre asta.
- Păi, mai stai pe
gânduri, nărodule, molâule, mototolule? Dracul m-a pus să te iau de bărbat! Te
numești bărbat doar pentru că porți căciulă, de lucru n-avem noi? Și unde mai
pui că n-o să ne coste nimic, când ai mai pomenit așa o pleașcă pe capul
nostru?! Spune-i lui Aghiuță să vină, să se apuce imediat de treabă. Lasă-l în
seama mea, că scot eu untul din el și tot laptele ce l-a supt de la mă-sa.
Pământ vrea, o să-l bag eu în pământ, să se sature!
A doua zi,
Încornoratul se și prezentă în ograda lor. Marița l-a trimis întâi la fântână
după apă, poruncindu-i să umple butoaiele, balercile, căzile și putinile, apoi
l-a pus să adape toate animalele din grajd. Dracul alerga dintr-o parte în
alta, de părea că alunecă precum un prâsnel pe masă, fără să verse apa din
căldări, iar după ce termina treaba, se înfățișa stăpânei sale pentru o nouă
însărcinare.
- Amu, Împielițatule,
ia toporul și taie stiva ceea de lemne ca pentru pus pe foc în plită, apoi
stivuiește-le frumos în prelipcă!
Așa trecură câteva
zile, să fi fost o săptămână încheiată. Într-o miercuri, pe la amiază, Misică dă
buzna peste nevastă-sa în bucătăria de vară alb la față, cu o mutră speriată,
vorbind poticnit:
- Muiere, cred c-am
dat de dracul, o să rămânem fără ogorul din Lungul Vântului. Afurisitul ăsta îmi
tot cere să-i zic ce să mai facă, iar eu nu știu ce să-i spun, pentru că
toate-s aranjate și la locul lor, nu mai e nimic de lucru nici prin gospodărie,
nici pe câmp.
Marița se uită
încruntată, chiorâș la el, părând că-i clocește mintea ceva și îi zice:
- Trimite-l pe diavol
la mine, las’ că-i vin eu de hac, și-a găsit el nașa!
De cum a intrat
Necuratul în odaie, femeia a băgat mâna pe sub fustă, a smuls un fir de păr
cârlionțat și i l-a oferit, zicându-i:
- Ia, Talpa Iadului,
firul ăsta și fă-l să stea drept, să n-aibă nicio îndoitură. Ce-ai rămas așa cu
gura căscată, ce te mai zgâiești la mine, dispari din fața mea, că mai sunt și
altele de isprăvit!
Dracul s-a așezat pe
trunchiul de tăiat lemne, a apucat firul cu două degete de la o mână de un
capăt, cu degetele de la cealaltă mână de celălalt capăt și a început să tragă
ușor, de frică să nu-l rupă. Când a eliberat unul din capete, flocul s-a
răsucit mai tare, făcând o buclă în plus. L-a trecut apoi printre buze, să-l
umezească, nădăjduind să se mai înmoaie și iar l-a tras, de data asta, de un
singur capăt, făcându-l să alunece printre degetele strânse. A fost cât pe ce
să-i sară ochii din cap, văzând că firul de păr arăta ca un arc spiralat.
Zburau orele și
zilele ca clipele și toate încercările lui aveau ca rezultat încă o buclă sau o
spirală pe lângă celelalte, i se uscase gura de la atâta îmbălat. Tocmai când
era mai concentrat pe munca lui și spera ca la acea a câta mia încercare va
reuși să îndrepte flocul îndrăcit, auzea vocea plină de venin a femeii:
- Ce faci,
Spurcatule, stai degeaba și vitele rag de foame și de sete, nu mai am strop de
apă și nici lemne de pus pe foc. Tu șezi toată ziua cu curul pe trunchi, de
parcă ai fi prins rădăcini acolo. Ai uitat care ne-a fost înțelegerea?!
Negrilă sărea ca ars
de la locul lui, punea cârlionțul după ureche, așa cum fac tâmplarii cu creionul
ca să nu-l piardă, isprăvea de făcut cât putea de repede tot ce-i cerea Marița
și iar se așeza pe trunchi, chinuindu-se să îndrepte firul de păr buclucaș.
Și uite așa trecut-au
anii, Sărmanul drac se jigărise, se gârbovise, se mișca mai greu, îi amorțeau
genunchii, părul din blana lui devenise din negru ca tăciunele brumăriu și i se
rărise, de i se vedea pielea, iar pe cur nu mai avea niciun fir de la statul pe
trunchiul ce începuse și el să putrezească, împodobindu-se cu ciuperci. Nici Misică
nu arăta mai grozav, devenise un moșneag neputincios, singura schimbare în bine
pentru el fiind că nu mai auzea ocările neveste-si. În schimb, Mariței, cu
toate că avea un gheb mai mare ca al dracului și mergea în băț, îi ajungea
vocea ascuțită până în capul satului, de câte ori îl probozea și-l afurisea pe
cel ce fusese cândva fala Iadului:
- Unde ești,
năpârlitule, belitule, iar stai de pomană, stați-ar norocul, nimic nu-i de
capul tău încornorat, arde-te-ar focul Iadului să te ardă!
Într-o dimineață,
mătușa Marița n-a mai primit răspuns la chemările și sudalmele ei. A pornit
să-l caute pe Tartor, târșâindu-și gumarii prin ogradă. Când a ajuns la
trunchiul de lemn, lângă el zăcea fără suflare, chircit, căzut pe-o parte,
slujitorul ei, cu ochii larg deschiși, părând că privea prin ochelarii cu
lentile groase spre flocul încâlcit și albit, ce semăna acum cu un ghem
minuscul de la atâția cârlionți, ținut strâns între degetele mâinii stângi.
© Marcel Chitac, 2018