Pe drumul ce coboară de pe Dealul
Crucii, dinspre Satul Nou, venea Ion Bolohan, un flăcău de douăzeci de ani
împliniți, împreună cu vărul său, Vasilică Cheptănaru, mai mic cu patru ani
decât el. Băieții se întorceau de la adunat fânul din Fânețe, cumpănind furcile
cu două coarne și greblele pe umăr. Vorbeau într-una, oprindu-se și zăbovind
câteodată în mijlocul drumului pentru câteva minute, ilustrând vorbele cu
gesturi sugestive. Ion îi povestea lui Vasilică fel de fel de prostii, repetându-i
mereu: „Școala vieții, vere, este mai importantă decât toate școlile din
lume!”. Vărul cel mic asculta cu luare-aminte, copleșit de aceleași emoții, pe
care le are un elev din clasa întâi în prima zi de școală. Ajungând la
jumătatea coastei dealului, băieții s-au întâlnit cu Anica Berbecaru, sora
mamelor celor doi, mătușa lor, rămasă vădană de mulți ani. Bătrâna urca anevoie
dealul, gâfâind, poticnindu-se, mergând cu picioarele împleticite, având o
traistă plină, ce-i tăia umărul cu baiera și-i atârna până-n pământ.
- Săru’ mâna, mătușă Anică! au zis
într-un glas nepoții.
Femeia s-a oprit din mers, a pus traista
jos și, după ce și-a șters cu un colț al pestelcii ochii împăienjeniți,
înlăcrimați de la sudoarea sărată și usturătoare ce i se scurgea pe față, i-a
privit cu luare-aminte pe drumeți, apoi, cu un zâmbet larg, a început să-i
dojenească:
- Ei, bată-vă să vă bată norocul, era
cât pe ce să nu vă mai recunosc, mânjilor, ce mari v-ați făcut de când nu v-am
mai văzut, ptiu-ptiu, să nu vă fie de deochi!
- Ce-ai în trăistoiul acela, mătușă, că
abia îl mai târâi?! întrebă Ion cu o vădită curiozitate.
- Iaca, am cumpărat sare de la
cumparativa din vale, să am pe iarnă. Aici, la noi, în cătunul ista, mai ales
iarna, dacă-i omătu’ cât casa sau dacă plouă mult toamna și-i glodu’ pân’ la
cur, suntem izolați de lume, pacatele noastre. Da’ voi, de ce nu mai treceți pe
la mine să mă vedeți, doar suntem neamuri apropiate, eu îs sora cea mare a
mamelor voastre, iar voi îmi sunteți nepoți. Mâine-poimâine ’oi cheri și ’oi
sta pe năsălie cu ochii închiși, cu mâinile încrucișate pe chept și cu vrana-n
sus ș-apoi degeaba o să veniți, n-o să mai aveți cu cine grăi. Mai treceți pe
la mine, că doar știți unde stau.
- O să trecem, mătușă Anică, de ce să nu
trecem?
Chiar în seara acelei zile, cei doi
nepoți s-au dus să-și viziteze mătușa. Anica, bucuroasă nevoie-mare de așa
cinste, a scos din sipet și a așternut o față de masă nouă, brodată pe margini,
a pus un clondir cu rachiu și două păhărele și a umplut masa cu câte ceva de mâncare:
ouă sparte și prăjite în untdelemn, jumări și cârnați din borcanul cu untură,
castraveți murați și mămăligă rece. În timp ce băieții înfulecau cu poftă,
umplându-și mereu paharele, femeia îi întreba de una, de alta.
- Ce mai face mă-ta, Lența, măi Ionică?
- Apăi, de vreo două luni, gogește, o
cam doare un chicior; o pălit-o vaca noastră cea chirolă.
- Cum așa?!
- Odată, îi curăța băligarul de la spate,
și nu știu ce i s-o năzărit haramului, c-o fulgerat-o cu cochita de dinapoi.
- Aracan de mine și de mine, ca să vezi
cum vine pacatul pe capu’ omului! Pacatul ori te-ajunge, ori l-ajungi tu din
urmă. Să-i spui c-am să trec eu pe la dânsa ș-am să-i aduc o alifie, pe care-am
cumpărat-o de la o țigancă din Darabani. Mi-o zis țiganca că, dacă te doare undeva
și te ungi cu ea, îți ia durerea ca cu mâna.
Uitându-se fix la o pată de pe fața de
masă, pe care n-o observase până atunci, mătușa Anica a căzut oleacă pe
gânduri, apoi a continuat:
- Cât era mă-ta mică, o mai cârpeam
câteodată, că era tare diznierdată și neascultătoare, era cea mai javeșnică
dintre noi. Amu parcă-mi pare rău că o băteam, da’ cred că pân’ la urmă i-o
prins ghine. Uite ce fimeie vrednică și gospodină o agiuns. Pacat că n-o avut
noroc de un barbat ca lumea. Tac-tu nu duce niciodată paharu’ la ureche, îi cam
bețiv și puturos pe deasupra, se îndeamnă mai mult la băutură decât la treabă.
Ghine că nu-i și muieratic, c-atâta mai lipsea.
După ce gazda a aflat toate noutățile
din sat, iar musafirii s-au ghiftuit si au băut până la ultima picătură de
rachiu, aceștia au mulțumit pentru ospitalitate, au pupat mâna mătușii și au
pornit spre casele lor. Conducându-i până la poartă, văduva le-a dat de grijă:
- Măi, Ionică, și tu, măi Vasilică, să
mai veniți pe la mine!
- O să mai venim, mătușă Anică, de ce să
nu mai venim? i-au răspuns băieții bine-dispuși.
În seara următoare, soarele, înroșit la
față de zăpușeala de peste zi, se apropia de linia orizontului pregătindu-se să
se culce. La poarta îmbietoare a mătușii Anica s-au oprit cei doi nepoți. Au
fost poftiți înăuntru și, până să-și desfacă ei bumbii din cheutoarea de la
gâtul cămășii, gospodina iar a umplut un clondir cu rachiu, lângă care a așezat
două păhărele și ceva de-ale gurii. Au mai stat câteva ceasuri și-au mai
povestit și însoțindu-i pe oaspeți la ieșire, pe femeie a luat-o gura pe
dinainte și iar a zis, conform obiceiului într-o astfel de împrejurare:
- Să mai veniți pe la mine!
- O să mai venim, mătușă, cum să nu
venim? au asigurat-o nepoții.
În a treia seară, pe Anica a prins-o
întunericul amestecând mămăliga. Fiind un suflet singur, nu prea avea pentru
cine face mâncare. Mai mult din obișnuință punea ceaunul la foc. A tresărit de
parcă i-ar fi sărit stropi de cir fierbinte pe mână, auzind bătăile puternice
în ușa de la tindă. „Cine naiba, Doamne iartă-mă, o fi la ora asta și ce-o
vrea?” se gândea văduva trăgând zăvorul. A deschis cu oarecare teamă, iar în
prag au apărut cei doi nepoți zâmbitori și bucuroși de revedere, de parcă nu
s-ar fi văzut de un car de ani.
Pe suprafața mămăligii abia răsturnate
pe un fund de lemn, apăreau mici umflături ca niște cucuie, ce se spărgeau,
producând un sunet asemănător unui oftat din rărunchi, și ieșea un jet de aburi,
lăsând în acele locuri mici cratere. Vederea și mirosul mămăligii calde au provocat
din senin o ploaie torențială în gura oaspeților.
Anica a adus din iatac, într-o strachină,
câteva felii de brânză sărată, în alta o bucată de slănină afumată, a curățat
două cepe, apoi le-a zis celor doi musafiri:
- Amu, poftim la masă!
Și-a dat seama imediat că lipsea udătura.
S-a repezit în casa cea mare, de unde s-a întors cu o sticlă cu rachiu, deși
era ultima, pe care o păstra pentru sărbătorile de iarnă. Prea multe nu mai
aveau ce să-și spună. Gazdei îi cam pierise curiozitatea să afle noutăți, iar
băieții aveau o poftă de mâncare de speriat și un mare spor la deșertat paharele
cu țuică pe leica gâtului. Erau atât de preocupați, că nici nu aveau timp să și
vorbească. Când s-au isprăvit bucatele și băutura, gospodina și-a amintit că
n-apucase să închidă poiata găinilor cu oblonul și că, pesemne, porcul s-a
culcat flămând, guițând prin somn. Musafirii s-au ridicat cu greu de la masă,
au mulțumit pentru primire și și-au adus și ei aminte că a doua zi trebuiau să
se scoale devreme, să meargă la cosit în bahnă. Mătușa Anica i-a condus ca de
obicei la plecare prin ogradă, până spre ieșire. Trăgând de mâner mai cu
putere, Ion Bolohan a rupt parul cu balamale în care se sprijinea poarta, ce i
s-a proptit în umăr. Anii și putregaiul își spuneau cuvântul.
- Stai liniștită, mătușă Anică, mâine
seară, după ce gătim de cosit, o să venim din nou la mata să-ți reparăm poarta!
i-a promis solemn Ion, cel ce făcuse boroboața.
- Măi, Ioane, de-amu’, o bucată de vreme
să nu mai veniți pe la mine! i-a răspuns bățoasă mătușa, grăbindu-se să intre
în casă.
© Marcel Chitac, 2015
