După ce ne-am salutat, l-am întrebat:
- De ce chinuiţi bietul animal? Nu vedeţi că-i curg balele de poftă?
- Nu-l chinui, îl dresez, mă corectă el.
- Şi la ce i-ar folosi acest dresaj?
Spre a-mi oferi lămuriri, m-a invitat să ne aşezăm pe o bancă.
Îl cunoşteam pe acest bătrânel simpatic – cu nelipsitul lui baston cu mâner de fildeş şi cu papion la gât – de mulţi ani, încă de pe vremea când era locotenent-colonel şi un pasionat colecţionar de artă.
- Dragul meu, când eram tânăr ofiţer aveam o funcţie importantă la minister; trebuia în fiecare an să merg prin ţară şi să inspectez toate unităţile militare care aveau arma în care eram eu specializat. În urma acestor verificări, dădeam calificative, note, unităţilor cu pricina, în funcţie de care, comandanţii şi ceilalţi ofiţeri primeau sau nu promovări, avansări în grad sau prime substanţiale. Miza era foarte mare şi, oricât s-ar fi străduit ei să văruiască bordurile şi copacii din cazarmă, să lustruiască ţevile tunurilor sau să prezinte onorul ca la carte, oricând puteam să le găsesc nod în papură – adică nereguli sau scăpări – dacă voiam. Erau la mâna mea şi ei ştiau asta.
Pentru a fi siguri că vor primi calificativul „foarte bine”, comandanţii unităţilor inspectate de mine îmi ofereau o primire regească: cea mai bună cameră de la căminul garnizoanei, bucate alese şi băuturi rare, iar ca „desert”, la culcare, în cameră, mă aştepta o fătucă bine dotată de natură şi bine instruită de şefi, îmbrăcată doar într-un halat de casă, fără nimic altceva pe dedesubt.
După ce „desertul” îmi făcea ochi dulci şi mi se aşeza pe genunchi, bineînţeles că începeau giugiulelile, desfătându-mi privirea şi simţul tactil cu formele ei anatomice fierbinţi, iar când simţeam că nu mai pot rezista, o expediam cu brutalitate pe diavoliţă din cameră şi alergam la baie, unde mă masturbam, pentru a mă descărca de tensiune.
Dragul meu, nu mă înţelege greşit, aş vrea să-ţi spun că făceam asta, pentru că nu voiam să cedez ispitei, pentru a nu deveni coruptibil, şantajabil. Să ştii că şi gestul lui Onan, din Vechiul Testament, denotă multă bărbăţie şi putere de rezistenţă în faţa ispitei, nu întâmplător fapta sa este trecută în Cartea Sfântă. Acolo scrie: „Ştiind însă Onan că urmaşii nu vor fi ai lui, de câte ori intra la femeia fratelui său, îşi vărsa sămânţa pe pământ, ca să nu-i ridice urmaşi fratelui său”. Din păcate, psihologii din zilele noastre l-au ridiculizat şi au considerat comportamentul său deviant, ca pe un act reprobabil cu substrat maladiv, clinic.
Explicaţia dată de generalul în retragere la forma de dresaj aplicată patrupedului său m-a lăsat fără replică şi într-o stare de confuzie, din care mi-am revenit mult mai târziu. M-am despărţit de „dresor” cu scuza că eram grăbit, aveam treburi urgente de rezolvat şi în scurt timp am dat uitării acest episod, prins cu necazurile şi problemele mele cotidiene.
După vreo două luni, naiba m-a pus s-o iau iar prin parcul Cişmigiu, fiind cam pe la aceeaşi oră ca şi rândul trecut. Pe aleea principală ce dădea spre primăria capitalei, fostul general se plimba însoţit de câinele său credincios.
După salut şi întrebările protocolare, „incoruptibilul” îmi zise:
- Haide să-ţi arăt ceva!
Şi-a scos din buzunar un biscuit, l-a lipit de botul animalului, iar acesta, după ce l-a adulmecat, a întors capul scârbit într-o parte, de parcă ar fi văzut în faţa ochilor cartea cu titlul „Ce-i de făcut?” a lui Vladimir Ilici Lenin, având o privire ce exprima toate înjurăturile din lume, în toate limbile, inclusiv în cea câinească, apoi a ridicat un picior din spate şi a urinat pe tufa de lângă el.
Foarte satisfăcut de performanţa sa şi de evoluţia elevului, ex-generalul mă întrebă:
- Ei, ce zici de asta?!
- Ce să mai zic, m-aţi dat gata amândoi; cred c-ar trebui să propuneţi avansarea dulăului la gradul de colonel, cel puţin!
- E prea târziu pentru el, are deja vârsta unui câine pensionar… Dar îţi dau o altă veste bună: cred c-o să m-apuc să-mi scriu memoriile.
- Asta da, veste bună, abia aştept să le citesc…
De atunci mi-am propus să ocolesc parcul Cişmigiu şi să nu mai scurtez niciodată drumul.
© Marcel Chiţac, 2013
