Era o zi geroasă de iarnă, prin luna ianuarie a anului 1986. Pe strada Ceasornicului, în spatele Ambasadei Chinei, unde se afla o mică dugheană, se formase o coadă de vreo optzeci de persoane, ce creştea văzând cu ochii ca Făt-Frumos din poveste. Am grăbit pasul, pentru că, de multe ori, mi se întâmplase ca cel care fusese mai iute de picior şi se aşezase în faţa mea să fie şi ultimul care mai apucase să cumpere ceva. Fenomenul nu era înscris între aşa-numitele „legi ale lui Murphy”, deoarece iniţiatorul lor american nu fusese niciodată obligat să participe la o coadă la alimente. După ce-mi ocup locul la rând, întreb: - Ce se dă aici? - Ouă – răspund mai multe voci în cor. „Bune şi alea!” – îmi zic, ştiind că prin frigider bătea vântul. - Şi câte cartoane poţi să iei? - Unu’ de căciulă! Din această cauză, unele femei şi-au adus şi copiii cu ele, ţinându-i de mână sau în braţe, dacă erau mai mici. Indiferent de mărimea „căciulii”, toţi aveau aceleaşi drepturi la coadă. Deodată, de parcă nu numai vremurile, dar nici vremea nu mai ţinea cu noi, a început să ningă: mai întâi cu fulgi rari, apoi din ce în ce mai deşi, care curgeau din cer ca făina din sită; s-a pornit şi vântul, transformându-se în viscol. Coada se mişca încet, iar cei care o formau stăteau cât mai lipiţi unii de alţii, asemenea pinguinilor în timpul nopţii polare, indiferent de sex, fără ca cineva să se ofenseze sau să protesteze. În dreptul uşii deschise a prăvăliei era proptită o masă ce bloca accesul muşteriilor, pe care vânzătorul punea cofrajul cu ouă, după ce încasa banii de la client, dar oamenii aşteptau la rând afară, sub cerul liber. Pe atunci, numai cerul şi păsările cerului se mai puteau bucura de libertate… Unul mai tânăr se ducea din când în când până-n dreptul uşii deschise şi îl întreba pe gestionar câte cartoane cu ouă mai avea de vânzare. Făcea apoi o numărătoare a membrilor cozii, după care decreta: - Mai ajung ouăle doar până aici! Mulţi dintre cei care se aflau la coada cozii renunţau să mai stea şi plecau înjurând, fiind deja rebegiţi de frig, lihniţi de foame şi negri de supărare. Alţii se încăpăţânau să mai rămână, mizând pe o numărătoare greşită a ouălor sau a celor ce râvneau la ele, sperând că de data asta vor avea noroc. Deja se lăsase întunericul. Viscolul se înteţea, iar frigul pătrunsese până-n măduva oaselor, după atâtea ore de stat pe loc în zăpadă. La ultima numărare, însoţită de strigare, mi-am dat seama că eu mă aflam în categoria ghinioniştilor acelei cozi. Tocmai mă pregăteam să plec, în timp ce prin minte îmi năvăleau cele mai expresive şi mai pitoreşti sudalme la adresa celor ce ne aduseseră în pragul disperării şi al dezumanizării, când, iată că apare de după colţ miliţianul pe care-l vedeam zilnic în faţa gheretei de lângă Ambasada Chinei. Era un individ scund, burtos, cu picioarele de juma’ de metru, curbate ca nişte paranteze, de parcă făcuse armata la cavalerie şi mergea mai mult răsucindu-se la stânga şi la dreapta, cu capul lăsat pe spate, încercând mereu să-şi ajungă burta din urmă, să nu o piardă. Când se opreşte în dreptul magazinului, trage de un capăt al mesei, îşi face loc şi intră foarte dezinvolt, ca la el acasă, fluierând aiurea, precum omul prost pe stradă. - Ce mai faci, nea Nae, de când nu te-am mai văzut? – se aude dinăuntru. Deşi aveam certitudinea că nu mai reuşesc să cumpăr, le-am spus celor câţiva, rămaşi încă pe baricade: - Să ştiţi că gândacul asta de Colorado nu a venit pentru că i s-a făcut dor de nea Nae, ci ca să ia ouă fără să stea la rând! - Păi, ce poţi să-i faci? Doar e miliţian – zice unul. - Cu atât mai mult; dacă-i „organ”, ar trebui să respecte regulile, nu să le încalce. Eu n-o să-l las să ne sfideze pe toţi! După vreo cinci minute de trăncăneală cu nea Nae, miliţianul dă să iasă cu trei cofraje cu ouă în braţe, în timp ce oamenii care aşteptau de ore bune afară, în viscol, primeau doar unul. Având mâinile ocupate, voia să-şi facă loc, împingând masa care bloca ieşirea, cu burta. Atunci, eu am început să împing masa în sens invers şi m-am răstit la el: - Ce faci, domnule, nu ţi-e ruşine? Să ştii că nu ieşi cu ouăle întregi de aici, că ţi le sparg în cap! Tipul a rămas blocat, uşor descumpănit şi, când şi-a dat seama că nu glumesc, a dus ouăle înapoi. Am fost foarte dezamăgit, văzând că nimeni nu s-a solidarizat cu mine. Toţi tăceau. După ce şi-a abandonat prada, tablagiul a ieşit cu mâinile goale, s-a apropiat de mine şi mi s-a adresat cu formula stereotipă: - Sunt plutonierul X, vă rog să vă legitimaţi! - Ce zici, mă, pentru ce să mă legitimez?! Care-i misiunea ta acum, să păzeşti ambasada sau să te ţii de găinării aici? Ştii care-i deosebirea dintre noi doi sau mai bine zis una din ele, căci sunt mai multe? Tu nu ştii cine sunt eu, pe când eu ştiu cine eşti tu! Dacă ţii la tablele alea de pe umeri care te avertizează când plouă cu grindină şi nu vrei să le pierzi, marş de-aici la cuşcă, acolo unde ţi-e locul!... Între timp, ouăle s-au isprăvit – eram convins că vânzătorul i-a păstrat „gândacului” porţia de ouă pentru a doua zi, când nu mai eram eu acolo – şi rudimentul de coadă al celor fără de noroc a început să se risipească. - Domnule, dar ce curaj ai avut să-l înfrunţi pe miliţian! – a încercat să mă flateze unul dintre perdanţi. - Să vă ia dracu’ pe toţi, vă meritaţi soarta! – am zis eu, iuţind pasul spre casă.
© Marcel Chitac 2012
