OMUL NEPOTRIVIT LA LOCUL STABILIT

În perioada anilor 1979-1986, am activat ca muzeograf la Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti. Era, cred, spre sfârşitul acestui interval de timp când, într-o zi, am fost convocaţi toţi muzeografii şi conservatorii de la muzeu, precum şi cei de la colecţiile de artă din oraş subordonate acestuia la o şedinţă, având ca temă asigurarea securităţii lucrărilor de patrimoniu din expunerea de bază şi din depozite. La acea şedinţă participa Ministrul Culturii de atunci, Suzana Gâdea, un ofiţer de securitate îmbrăcat civil, ce răspundea de patrimoniul cultural al capitalei şi cei doi directori ai muzeului. Cu numai trei zile în urmă fusesem detaşat la Muzeul „Gh. Tattarăscu” din strada Brezoianu, vizavi de Agenţia de voiaj CFR, luându-i locul unei colege care primise în cele din urmă aprobarea să-şi viziteze sora în Suedia şi care, datorită emoţiei revederii, uitase drumul de întoarcere. Fiecare muzeograf era întrebat şi trebuia să răspundă în faţa prezidiului dacă la muzeul unde lucra erau asigurate toate condiţiile de securitate şi de conservare şi, dacă nu, ce probleme erau de rezolvat. Când mi-a venit şi mie rândul, am precizat că abia îmi luasem postul în primire, dar că am constatat că totul era în regulă: ferestrele erau prevăzute cu gratii, poarta de la curtea interioară se încuia atunci când nu era program de vizitare, iar pe timpul nopţii paza era asigurată. - Dar, ia spune-mi – mă abordează tovarăşa Suzana Gâdea –, matale îl mai verifici noaptea la telefon pe paznic să vezi dacă-şi face datoria? - Bineînţeles, am minţit eu, îl sun în fiecare noapte! - Ar trebui să-l suni la ore diferite, nu doar seara, înainte de culcare, că după aia paznicul poate pleacă acasă şi se culcă şi el… Eu nu cred că mata te mai scoli noaptea, după ce te culci! - Ba da, mă scol de mai multe ori, tovarăşa ministru, pentru că am copii mici şi mă trezesc ei, vreau, nu vreau. Deja în sală se produsese rumoare, unii începuseră să pufnească în râs sau să şuşotească între ei. Nu ştiu cât de convingător am fost, pentru că „kulturnika” a continuat: - De fapt, nu este suficient să-l verifici pe paznic doar la telefon, ar trebui să mergi dumneata până acolo să vezi dacă-şi face datoria cum trebuie. Tocmai mă pregăteam s-o atenţionez pe acea „mamaie” care părea căzută din Lună, că factura telefonului de acasă o plăteam eu, nu muzeul, că nu aş fi putut ajunge pe timpul nopţii din Şoseaua Alexandriei, unde locuiam atunci, până la muzeu decât cu bicicleta sau cu taxiul, iar, dacă m-aş fi plimbat noaptea pentru a-l păzi pe paznic, cum mi-aş mai fi putut face datoria de muzeograf a doua zi şi cine mi-ar fi decontat banii de taxi?! Discuţia devenise atât de absurdă şi hilară, încât am preferat să mă abţin; numai că ministresa nu s-a oprit aici. Părându-i-se probabil că spusele mele nu inspirau încredere, a continuat: - Eu cred că ar trebui să fii verificat mai întâi mata, dacă-l verifici pe paznic. Ia spune-mi şi mie, drăguţă, care-i numărul matale de telefon, să-l notez şi eu! În timp ce-i dictam numărul, am simţit un ghiont în spate de la un coleg, care mi-a şoptit: - Ai încurcat-o, vezi că i-ai căzut cu tronc babei şi o să te cheme la ea noaptea, când o avea insomnii sau vise „eroice”. După acest episod, de câte ori suna telefonul mai târziu de ora opt seara, credeam că mă caută Suzana, iar în fiecare noapte eram terorizat de un coşmar care se repeta: se făcea că mă zgâlţâia cineva de umăr şi mă întreba: „Ce faci, dormi? Du-te şi vezi dacă-i paznicul la post!”. Acel cineva era ba Suzana Gâdea, ba directorul, iar, uneori, soacră-mea. N-am scăpat de acel chin decât atunci când, într-un astfel de vis, i-am spus directorului că vreau să mă angajez eu ca paznic de noapte la muzeu, iar cererea mi-a fost aprobată. © Marcel Chitac 2012