Păianjenul, cunoscut pentru răbdarea sa în aşteptarea prânzului sau a cinei, moţăia în acel loc umbros, protejat de arşiţa amiezii, când simţi sub cele opt picioare cum se scutură pânza-capcană, ca un pod suspendat pe frânghii deasupra unei prăpăstii, atunci când se încumetă cineva să treacă pe el.
Ştiind din experienţă că nu-i efectul unui cutremur de gradul şase pe scara Richter, ci semnul că se apropie ora mesei, a ieşit grăbit din ascunzătoare pentru a face mai întâi o evaluare a prăzii, după care urmau procedurile standard: înfăşurarea sau ambalarea muştei în vederea transportului în siguranţă până la cămară, dacă era sătul, sau direct pe masa din bucătărie, după un post mai îndelungat.
În acest timp, o găină cu gâtul gol, cu creasta lăsată pe o parte, fără pene în jurul locului pe unde ies ouăle şi cu un mers ca de om prost (nu moşteneşti întotdeauna numai calităţi de la părinţi) păşea agale cârâind – sau cântând după mintea ei – în căutarea unui loc bun de scurmat, unde spera să găsească vreo râmă rece şi umedă, pentru că grăunţele ciugulite prin ogradă parcă i se opriseră în gât în drumul lor firesc şi cunoscut spre guşă, iar de la resturile lăturilor de la porc, simţea nişte arsuri la rânză.
Trecând prin locul strâmt dintre poiată şi coteţ, a zărit cu coada ochiului stâng o mişcare oscilatorie suspectă. Tocmai când păianjenul voia să tempereze – prin administrarea unei doze de venin – bâzâitul deznădăjduit al gâzei în încercarea ei disperată de a scăpa din firele lipicioase, găina noastră nu prea arătoasă, care nu-şi propusese niciodată să participe la vreun concurs „Miss Gobaie”, i-a ciugulit pe cei doi dintr-o dată şi i-a înghiţit înainte de a se dumiri despre ce fusese vorba.
„Ce-o fi o fi”, şi-a zis ea, continuându-şi mersul lăbărţat şi cârâiala care parcă acum era şi mai falsă ca înainte: „Co-co-co, cra-ca, co-co-co, cra-ca!” (Dacă asta se numea cântare, atunci eu eram cocoş, deşi suna mai bine decât bolboroseala unui cântăreţ de rap!).
Fiind o zi de primăvară, înainte de arat, maică-mea s-a gândit să le dea drumul găinilor în grădină să scurme în voie şi să mai ciugulească ceva verdeaţă. Căutându-şi o justificare faţă de taică-meu, care s-a uitat cam oţărât la ea când a aflat ce intenţie are, i-a zis că, pentru a face ouă multe şi cu gălbenuşul ca portocala, găinile trebuie să scurme şi să ciugulească în libertate, după pofta inimii.
„Să ai grijă, mamaie – i-am zis eu –, să le păzeşti tot timpul, să nu vină hultanul din Basarabia şi să-ţi fure vreo găină!”
Grădina din spatele casei şi a ogrăzii se termină pe muchea Holmului, de unde începe o pantă abruptă, acoperită ici-colo cu pâlcuri de arbuşti, vegetaţie de tip alpin, pitică, după care vine Ponoara cu o deschidere largă, ce face trecerea spre şesul şi lunca Prutului, luncă populată de ambele părţi, pe cele două maluri, cu mistreţi, căprioare, vulpi, hultani şi alte sălbătăciuni.
Cum s-a deschis poarta, hoarda de gobăi a dat năvală, fără a aştepta prea multe invitaţii. De când râvneau ele la acel loc inaccesibil până atunci, uitându-se la el cu jind prin gard!
Fiecare râcâia cu ghearele, aruncând pământul în părţi de două-trei ori, după care privea cu atenţie să vadă ce a descoperit. Indiferent dacă găseau şi înfulecau pe nemestecate viermele sau gâjobenia ori nu, continuau aceeaşi operaţiune în acelaşi loc încă o dată, după care se mutau alături.
Cocoşul, gentilom, când găsea ceva, chema găinile, la fel cum cloşca îşi cheamă puii. Găinile, auzind că erau poftite la el la masă, alergau mâncând pământul, făcând pasul cât mai mare cu putinţă, ajutându-se şi de aripi la fugă, ştiind că şansele cele mai mari îi revin celei care ajunge prima.
Când campioana se oprea gâfâind lângă cocoş, acesta îi arăta gângania, apoi o înghiţea tot el, spunându-i: „Vezi ce-am găsit eu, du-te şi caută, poate ai şi tu noroc!”.
Conform promisiunii făcute, maică-mea, după ce îşi contempla orătăniile şi mai admira peisajul cu Prutul, Bâtca sau casele din Basarabia, se uita din când în când în sus şi, chiar dacă nu zărea nimic suspect, striga: „I-haa, i-haa!” pentru intimidarea duşmanului. Observând că deocamdată nu era niciun pericol şi simţindu-se obosită de atâta stat în picioare, păstoriţa găinilor s-a aşezat pe iarba proaspăt-ieşită, bucurându-se că a mai învins o iarnă grea şi a mai apucat încă o primăvară.
Până să-şi dea seama ce se întâmplă, o vulpe a apărut brusc de sub Holm, din pâlcul de ciritei, a înşfăcat găina cea cu creasta bleagă, cu târtiţa goală, crăcănată şi care cânta fals şi a dispărut într-o clipă cu găină cu tot, de parcă ar fi înghiţit-o pământul.
Nu pot decât să presupun că musca l-a blestemat pe păianjen, atunci când a prins-o în plasă, însă nu ştiu dacă păianjenul a apucat s-o afurisească pe găină înainte de a fi înghiţit cu muscă cu tot şi nici dacă „soprana” i-a făcut vreo urare cu limbă de moarte vulpii, până să-şi dea duhul.
A doua zi şi-a făcut apariţia hultanul, ce începuse să-şi facă cuibul într-un plop înalt din lunca Prutului de pe malul celălalt, unde copacii n-au mai fost tăiaţi de mulţi ani.
Învârtindu-se în cerc, la înălţime, a observat că găinile erau închise ca de obicei în ogradă, iar tătâne-meu pregătea boabele de păpuşoi semincer pentru semănat, ceea ce însemna ca era foarte riscant să dea atacul, deşi nu pusese nimic de mâncare în cioc de trei zile, în schimb, muncise pe brânci pentru a fi în grafic cu construcţia cuibului.
Deodată, zări prin iarba fragedă din Ponoară, în jurul unei găuri săpate în pământ, nişte pete roşcate care, ba se apropiau, ba se depărtau unele de altele. Atunci, coborî la un plafon de cincizeci de metri altitudine să vadă mai bine despre ce era vorba şi continuă să se învârtă în cerc, în zbor planat, micşorând treptat raza cercului şi focalizând centrul de interes vizual.
Şi-a ales ca ţintă una dintre petele roşcate, s-a lansat în picaj ca o săgeată şi s-a ridicat brusc în văzduh cu un pui de vulpe în gheare. În lipsa unei gobăi grase, era bun şi acesta, mai ales că i-a ieşit în cale, parcă propunându-i să nu se mai culce şi noaptea următoare flămând.
Nu sunt adeptul escaladării violenţei, dar răzbunarea morţii găinii afone m-a satisfăcut. Deşi nu eram fanul ei, ba dimpotrivă, îmi agresa urechile şi sensibilitatea muzicală cu cârâiala dizarmonică, falsă de la un capăt la altul, avea totuşi o calitate: făcea ouă mari, uneori chiar cu două gălbenuşuri.
„Ce mai e nou cu politica prin Bucureşti?”, mă întrebă dintr-o dată poştaşul, care-i adusese pensia lui taică-meu, întrerupându-mi reflecţiile cu această abordare bruscă. „Dracu’ ştie – am zis în gând – numai de asta nu-mi arde mie, după ce am asistat la atâtea grozăvii!”.
„Ce să fie, tot ca pe aici!”, i-am răspuns politicos.
© Marcel Chitac 2012
